Biblioteca de idei. Umorul – o artă de a exista!

Se întreabă unii dintre „amatorii” de biografii contemporane cum a fost posibil ca la congruență temporală, în primăvara lui 1983, să mi se întâmple trei importante evenimente, în interval de trei luni: apariția cărții „Fariseii lui Iehova” la Editura Politică într-un tiraj de 50.000 de exemplare, Marele Premiu pentru Grupul „Saty­ri­con” la Secțiunea de umor a Festivalului Artei și Creației Studențești și… retragerea cărții de pe piață, cu tot cortegiul de proceduri – de la hotărârea Secției de propagandă a CC al PCR și până la arderea întregului tiraj rămas pe piață.
Nu mă voi pierde în detalii care sunt deja istorie, ci voi recunoaște că, după mai bine de 36 de ani, mi-am pus și eu întrebarea de mai sus. Iar răspunsul l-am găsit destul de târziu, în cartea lui Val. Panaitescu „Humorul” (vol. I și II), apărută la Poli­rom în anul 2003. Altfel spus, după… douăzeci de ani! E intervalul care măsoară diacronic marile schimbări! Citind-o, cu pixul mereu „treaz”, am dat de atât de multe comentarii ce-mi erau folositoare, încât m-am oprit sistemic, am reluat ulterior și așa, cu porniri-opriri, am tot ținut-o mai mult timp, mirându-mă. Mă miram că, spre exemplu, eu am devenit din „om serios” creator de umor, deoarece aceasta a fost singura fereastră de evadare la acea vreme. Mă minunam de complexitatea abor­dărilor autorului, oricum cel mai elevat analist al acestei categorii es­te­tice, și de stilurile folosite de acest argonaut al cunoașterii. Vă rog să-mi înțelegeți „tânguirea” post factum, dar multe dintre „poantele” cu care „Satyriconul” a bătut „Divertisul” la Iași, la „el” acasă, în aprilie 1983, fuseseră construite în mintea mea după scheme pe care le-am aflat abia în 2003, sau de atunci încoace, căci cartea domnului profesor Val. Panaitescu, care a împlinit în această primăvară 95 de ani, se citește tot mereu, ca o „scriptură” de referință în domeniu.
După evoluția de pe scenă, mi-au parvenit și fragmente de discuții privind „descalificarea” trupei de studenți de la Institutul de Învă­ță­mânt Superior Baia Mare pentru „prea multele șopârle”! Numai eu, autor, scenarist, regizor, director de club știam cum am „driblat” partidul cu subtilitățile pe care credeam că lumea le va savura. Mimică de înaltă clasă, pantomimică cu rictusuri de accentuată „inducție politică”, cuvin­te polisemantice, dialoguri trun­chiate sugestiv, expresii-sabie ș.a.m.d. No­roc că președintele juriului la creație a fost Valentin Silvestru, iar la interpretare, Octavian Cotescu! Altfel, sfârșeam prin „desființare”, ceea ce ar fi însemnat un scandal uriaș, inclusiv îndepărtarea mea din postul de la Institut.
Acum gândindu-mă la toate acestea, îmi vine să cred că există perioade în viață, când „păzitorul” te pregătește pentru mult mai departe decât vrei tu să fii! Și chiar dacă în acele trei luni de „bucurie și extaz” (apariția cărții, pre­­miul umoristic și retragerea satra­pică de pe piață a singurei lucrări cu un astfel de destin, apărută la „editura partidului ce era-n toate”), n-am avut vre­me de fine analize, azi, după scur­ge­rea timpului, cu răbdarea eremitului și posibila înscăunare a în­țe­lep­- ciunii, zic tranșant că atunci pentru mine umorul a fost chiar arta de a exis­ta.
„Humorul nu este o formă, ci o stare de spirit care antrenează forme”. Un înscris din 1978, ajuns la cunoștința mea doi ani mai târziu, pe o filieră „ilegală” în socialismul românesc. Cu­vintele îi aparțin „analistului” Michel Autrand și apar în lucrarea „Humorul lui Jules Renard”, dar astfel de formulări triumfă și în scrisul altor mari autori francezi, convinși că „marele umor capătă glas la purtă­torii săi ca o… artă de a exista”.
Din lucrarea savantă a lui Val. Pana­itescu pot fi extrase mii de astfel de sintagme. „Umorul – soluție igie­ni­că”, „Umorul – o limbă neobiș­nu­ită, o limbă paralelă”, „Humorul – o altfel de formă de retorică”, „Humorul - un idiolect?” etc. Îmi sunt dragi toate și toate merită atenție. Pentru episodul meu biografic, însă rămân la formularea din titlu: „Umorul e o artă de a exista”.