Biblioteca de idei / Sub semnul urcării în icoană

„Tu, Doamne Dumnezeule, Stăpâne a toate, luminează şi îndreptează sufletul, inima şi mintea robului Tău; călăuzeşte-mi mâinile ca să pot înfăţişa cum se cuvine şi în mod desăvârşit chipul Tău, al Sfintei Tale Maici şi pe cele ale tuturor sfinţilor pentru slava, bucuria şi înfrumuseţarea Sfintei Tale Biserici!”.
Acest text constituie „Ruga pictorului”. Săptămâna care a trecut mi-a fost marcată major de elementele esenţiale dintr-o zonă de evlavie atât de preţioasă, căci, atunci când privim o icoană sau un „câmp de icoane” (spre exemplu, pictura unei biserici), suntem în cuprinderea deplină a unei forţe ce ne atrage magne­tic spre esenţele noastre ca suflete vibrante. Luni, 12 iunie, m-am împărtăşit cu îmbrăţişările calde ale lui Isidor Berbecaru şi Apostolos Patelakis din Salonic, prieteni vechi pe verticalele sufletului românesc puternic lucrător. Marţi, 13 iunie, am urcat pe schelele din Biserica „Înălţarea Domnului” pentru a-i vedea la lucru pe iconarul Emil Stoica şi echipa sa de maeştri ai picturii bisericeşti. Miercuri, 14 iunie, Ion Onuc Nemeş de la Sibiu (ziarist, profesor, director de bibliotecă şi metodist în domeniu, corist, scriitor, fotograf şi pictor iconar), mi-a dăruit de ziua mea o minunată pictură pe sticlă, însoţită de un excelent pliant. Joi, 15 iunie, împreună cu acelaşi prieten Onuc Nemeş, am înzidit în memorie referinţe de esenţă pentru o hermeneutică a artei adevărate, înclinate spre Creator şi eternitate, iar Eminescu şi iubitorii de frumos băi­măreni au fost la înălţime. Vineri, 16 iunie, am colindat printre colecţii de icoane şi alte lucruri sfinte nouă, la românii din dreapta Tisei, acolo unde pulsul naţional a fost foarte bine cunoscut de acelaşi Eminescu, atunci când Poetul povesteşte cum se salută Adevăraţii Români („Trăiască Naţia”!... „Sus cu Dânsa!”). Zicea, la întoarcere, fostul meu coleg de la „Năzuinţa” din Zalău: „Am năzuit dintotdeauna să ajung aici, la Peri, la Biserica Albă, în Apşele maramureşene..., deoarece am vizitat toate locurile în care românii din jurul României se roagă româneşte şi se închină creştineşte, cu această excepţie. Dar, cu ajutorul Domniei Tale, iubite prie­tene, al Domnului Botoş şi al puterii Limbii Române, iată-mă acum mântuit!”.
Mântuire prin credinţă, mântuire prin limbă, mântuire prin solidaritate! A fost o săptămână mirabilă, din care n-au lipsit nici Prietenii de la „Gazeta” şi nici gazetarii de la „Familia română”. Iar colegii de la Bibliotecă vor putea admira în hol în această săptămână o... expoziţie unicat. O expoziţie cu o singură icoană. Cea dăruită de Ion Onuc Nemeş, mie şi nouă, de ziua mea. Zi pe care am închinat-o în semn de mulţumire Celui Ce ne oferă toate darurile binecuvântate. Sau, cum spune acelaşi Ion Onuc Nemeş în titlul şi în conţinutul unei cărţi minunate: „Zidind iubire, urci în icoană”.