Biblioteca de idei. „Steaua Zimbrului”

Se pare că cea mai solidă legătură dintre omul de cultură Valeriu Anania (!viitorul prim-mitropolit al Clujului!) și Maramureș rămâne piesa de teatru „Steaua Zimbrului”. Ne stau drept argumente mărturisirile de „geneză” ale cărturarului. Iată câteva repere.
În volumul „Memorii”, apărut în 2008 la Editura Polirom (pag. 322), Valeriu Anania precizează că, la 10 decembrie 1960, pe când era închis în Penitenciarul Aiud, îi mijește pentru prima dată ideea. Obiceiul între deținuți era ca în fiecare seară, după stingere, unul dintre deținuți să țină o „vorbire”. „Mi-a venit și mie rândul să povestesc, am spus ce am știut, până când într-o bună seară am anunțat ceva nou, Steaua Zimbrului, piesă de teatru încă nescrisă, dar construită – vreme de aproape trei ani – act cu act și scenă cu scenă, până la amănunt. Aveam de gând să încep a lucra efectiv în ianuarie și voiam ca mai întâi, povestind-o, să văd reacția ascultătorilor – oameni de credinți și niveluri culturale foarte variate – și, eventual, observațiile lor. În prima seară nu am izbutit să povestesc decât jumătate din piesă; am sfârșit-o în cea următoare. Reacția a fost atât de favorabilă – se putea spune entuziastă – , încât nu am mai așteptat să vină ianuarie și am început să lucrez primele versuri chiar atunci, în noaptea aceea”.
La 25 ianuarie 1961, notează, în aceleași „Memorii”: „M-a întărit Dumnezeu și am lucrat cu mare îndărătnicire, zi de zi și noapte de noapte, alcătuind și lepădând mii și mii de versuri, repetând la infinit forma definitivă și recapitulând – o săptămână din cele patru ale lunii – tot ce lucrasem până aici. Am lucrat acolo, în secția de bolnavi, am continuat să lucrez în celula unde am fost mutat după două luni fără nici un semn de vindecare. Piesa a fost gata la 25 ianuarie 1961, după treisprezece luni de muncă neîntreruptă”.
O zi memorabilă este 1 august 1964. Lui Valeriu Anania i se înmânează, la Aiud, adeverința de eliberare din penitenciar. Marea sa grijă a fost să-și poată lua și „caietele” cu Steaua Zimbrului și celelalte piese. A cerut să se prezinte „la raport”, dar șeful, un oarecare Crăciun, era plecat la București, deci nu avea cine să-i aprobe „scoaterea” operei. „Începeam să înțeleg și mă felicitam pentru conspirație. Caietele le vârâsem printre boarfe, nu în rucsac, ci într-o sacoșă de mână, știut fiind că ceea ce e mai evident și mai la îndemână e mai puțin suspect”.
La 25 ianuarie 1971 (mențiune la pagina 477), pe când se afla în Statele Unite ale Americii, V. Anania adaugă încă un element în evoluția acestei opere: „Cu exact nouă ani în urmă, după paisprezece luni de lucru mintal zilnic, terminam Steaua Zimbrului într-o celulă din Aiud. Iar acum încă mai lucrez la ea, în Hawai. Ce straniu poate fi destinul unui om! Și al unei piese… La ora 3 dimineața (26 ianuarie) am isprăvit (în fine!) tabloul al treilea din Steaua Zimbrului”.
Dar „calvarul” acestei piese avea să mai cuprindă și alte repere. În 29 ianuarie 1971, notează că a terminat cinci ta­blouri. În 6 februarie, scrie că a început tabloul al optulea. În 10 februarie „dimineața devreme am început ultimul tablou din Steaua Zimbrului, iar în ziua de 14, la ora 4 dimineața (luni) am terminat (în sfârșit!) Steaua Zimbrului. Și sună bine!”. Iar referirile nu se încheie aici, căci în 15 februarie mărturisește: „Gândul că am terminat Steaua Zimbrului mă face să mă simt relaxat”. În 17, 20 și 27 aceeași lună, notează că încă dactilografiază. În 4 martie 1971 … „Am plătit 55 de dolari pentru patru copii SZ, fiecare având 118 pagini”. Expedierea, în 9 martie; către Teatrul Națio­nal din București, cele din Iași și Cluj și cel din Pitești.
La pagina 553 din „Memorii” Valeriu Anania scrie un „Epilog” scurt: „Steaua Zimbrului nu a fost jucată nici la Bucu­rești, nici la Iași, nici la Pitești, ci la Baia Mare, în stagiunea 1973-1974”.