Biblioteca de idei / Spiritus rector

Expresia latină spiritus rector ne vine în ajutor şi serveşte unui limbaj elevat de câte ori vrem să cuprindem, în formulă condensată, o apreciere despre o mare personalitate sau o constatare cu privire la o instituţie, o direcţie de acţiune, o mişcare de idei, un curent cultural…

Sinonimă cu sintagmele „spiritul îndrumător”, „linia conducătoare”, „modalitatea diriguitoare”, dar şi cu mai particularele „mentor al curentului…”, „critic de direcţie…”, „întemeietor al mişcării…”.

Spiritus rector poate fi dat numai de mari personalităţi, în timp şi peste timpuri, în spaţii vocaţionale, de regulă umanistice sau din latura umanist-culturală a cercetărilor experimentale. Deci, spiritus rector poate fi şi direcţia anvergurală dată cercetărilor într-un domeniu strict delimitat (nanofotonică, genetică ameliorativă, lingvistică, matematică etc.).

În istoria culturii române se vorbeşte în aceşti termeni despre Titu Maiorescu, care, la rându-i, i-a avut drept spiritus rector pe Kant, Hegel, şi Schopenhauer, în elaborarea sistemului său estetic, devenit spiritus rector, întâi pentru „Junimea”, apoi, după publicarea cercetării critice asupra poeziei române de la 1867, pentru întreaga mişcare literară românească. Dar calitatea de spiritus rector au avut-o şi alte personalităţi, care au jucat, fie rolul de „părinte fondator” (Cipariu, Şaguna, Gojdu, Bariţiu, Bărnuţiu), fie au rostuit sau consolidat curente puternice de idei (Alecsandri, Golescu, Brătianu, Carp etc.).

În zilele noastre, expresia subliniază şi dimensiunea de „bun organizator”, care ştie să „fundeze” şi să „fundamenteze”, să întemeieze şi să consolideze (echipe, instituţii, organizaţii…).

Au primit acest titlu gratulatoriu Emil Racoviţă, Sextil Puşcariu, Tristan Tzara, Iuliu Haţieganu, Constantin Brâncuşi, George Călinescu şi mulţi exponenţi din diverse domenii „academice”, care, fie au impus autoritate deplină, fie au fundamentat direcţii viabile şi sustenabile în cercetarea ştiinţifică sau în dezvoltarea culturală.