Biblioteca de idei. Scrisoare către Dana (I+II)*

Știi foarte bine că de obicei vorbesc liber și chiar mă simt excelent în această ipostază și ipoteză de dialog. Astăzi, însă, după ce am terminat de citit fascinanta-ți revărsare eseistică, m-am gândit că, metaforic cugetând și ortoforic procedând, e mai bine
să-ți scriu și chiar să-ți citesc public câteva dintre gândurile mele. Nu știu câte miriade de idei te-au vizitat pe parcursul concepției cărții, dar știu cum e să te simți captivat de acestea în note cât mai personale.
Toți ne căutăm pe parcursul vieții domeniul de definiție. Cel mai adesea îl confundăm cu intervalele de expresie și atunci regăsirea cu sinele lipsește. Tu, dragă Dana, ești în situa­ția minunată, barbiliană aș spune, de a putea îngemăna magnific direcțio­nalele de viață cu cele de gând plutitor. Aș începe acest mic exercițiu de traductologie scripturistică cu măr­turisirea de la pag. 76: „În mine se armonizează arta abstractă și impresionismul, conviețuiesc în sertare distincte și la fel de importante, bu­curându-mă în mod diferit, așa cum o fac matematica și literatura, fiindcă veni vorba”.
Da, domeniul tău de definiție e binar, poate chiar binominal. Însă și acest aspect axiologic și hermeneutic ar putea fi superficial. Căci, profund văzând lucrurile, după o astfel de carte – adevărat exercițiu de respi­rație culturală, eu cred că ești totuși o monadă gnoseotropică. Tot fluxul de impulsuri care ți-au străbătut viața trădează situația stereotipică în care te afli. Scrii despre Paris și mențio­nezi că acesta „respiră cultură”, dar o faci nu doar enunțiativ ci atât de des­criptiv încât demonstrația depășește orice sinteză de ghiduri pentru cel mai ghidat oraș din lume. La aceeași pagină, menționată înainte, formulezi autoironic: „Noroc că ăștia își mai închid muzeele din când în când…”, formulă care deschide pentru noi, cititorii, cea mai bună decriptare a stării de spirit complexe trăite de călătorul cultural autentic.
Mă întorc la pagina 7 – Argument – în care primele cuvinte sunt dezar­mante pentru licărul de speranță creativă. „Era totul stabilit încă din adolescență: n-aveam cum să ajung vreodată să îmi relatez suficient de bine gândurile (și cu atât mai puțin pe cele ale altora), așadar nu avea rost să le fac publice, nu îmi era dat să devin scriitoare”.
Însoțire de text – alineatul 3 – „Mi-a fost mai ușor să-mi ordonez ideile matematice decât eseurile… Apoi, printre rânduri… „eseurile au în comun părți din mine, deci nu pot fi capitole divergente”. Da, dragă Dana și iubiți însoțitori de ispravă literară aici și acum „Eseurile au în comun părți din mine!”. Aici este nu doar binefacerea pe care o aduce în viață literatura ci și cheia lui modus vi­vendi. Iar literatura nu se naște decât din trăire adevărată, din pasiune. Pag. 53 iar „pasiunea nu trece ca gripa”. Ea e in noi sau nu e. Ne mistuie, ne de­vorează. Și, cel mai bun lucru, se vede în noi și prin noi. „Aș putea să-ți scriu un roman fluviu des­pre anul acela… Nu e nevoie, îl poți vedea în mine, ajunge să mă privești cu atenție!”.

Te-am privit mereu cu atenție, Dana, dar cu o altfel de atenție. Pentru că ești diriginta fiicei mele, pentru că ești profesorul dăruit total, pentru că ești soția dialectic hrănitoare pentru un soț bun, pentru că ești fiica… ești mama… ești prietena. N-am cre­zut, și mărturisesc sincer asta, că după isprava ta și a voastră de a scoate cele șase culegeri de pro­bleme de matematică pentru copiii de excepție ai „țărișoarei” ar putea veni, într-o zi alduită de Dumnezeu, clipa să rostesc vorbe în context cu cele zămislite din mintea-ți șăgalnic literară, ironic prea-clară: „E bine că nu sunt o mașină de stocat informație!”, „stăm din ce în ce mai rău cu adevărata comunicare”, „oh, cât e de spumoasă noua limbă de lemn”, „reînvie tradiția gestului mic, dar atât de necesar, de apre­ciere…”. Și exemplificările ar putea continua, deoarece e foarte clar că suprafața ta sofică acoperă totul, că tot ce ai văzut, ai filtrat prin propriile unghiularități esen­țiale. „Esențiale” – am zis. Iar tu zici: „Pot să organizez, orice, în afară de esențialul care nu e programabil”.
Ți se pare, Dana, că n-ai fost programată să devii scriitor? Să nu cumva să mai susții această versiune. Ba chiar să ai aversiune față de o atare versiune! Nu știm de ce am fost aduși pe lume, dar trebuie să credem că rolurile și rosturile descoperite prin noi sau prin alții la noi sunt specificitatea. Sau, cultivat și matematic spus, „domeniul nostru de definiție”.
Ne-ai dat o carte atât de grea încât pare imposibil de analizat profund. Uneori ne iei și peste picior. Citate din Paler, personajul Noël și personajul Lisa, când Lisa e de fapt satul ce l-a dat geotropic și an­tro­poscopic nouă pe Octavian Paler, eseistul de geniu. Să-ți fie de bine în literatură! Ai întâlnit și solidaritate de talent deși, cum declari (p. 59) ești o „entitate cu trăiri independente!”. Și mai spui „Am întâlnit mulți oameni remarcabili, care m-au ajutat fără rest…”.
În încheiere voi formula sentința provizorie, tot prin cuvintele tale. „Nu îmi închipuiam că mi-aș putea mitui cu succes viitorul”. Re­formulez din drag pentru scri­sul tău „Nu îmi închipuiam că mi-aș putea intui cu succes viito­rul! Bun venit prezentului! Succes viitorului!

P.S. E o carte de literatură sa­piențială, expresia prototipică „ță­rișoara”. Vectorul meditațiilor: to­tul din noi, totul din zilele noastre.
Zici, la pag. 240. „De fapt, ficțiunea care ne înconjoară este răspunsul la întrebările care ne macină”. Sau „Fiecare dintre noi își alege să poarte răul pe care crede că e în stare să îl ducă”.
La sfârșitul lecturii îmi părea că sunt student cuminte la cursurile profesorului ieșean Theofil Si­menschy! Citiți și „Scrisorile către un critic” și „Un dicționar al înțelepciunii” și veți vedea că seamănă ca două picături de lacrimă dintr-o icoană mioritică!


* Citită în 30 ianuarie 2020, cu ocazia lansării cărții „Scrisori către un critic”, autor Dana Heuberger