Biblioteca de idei / ROSTUL – ordine sufletească și pricepere durabilă!

Cel de Sus ne-a învrednicit pe fiecare cu un rost în viață. Strămoșii noștri credeau în acest mare adevăr – astăzi uitat. Pentru ei, expresia „Cutare și-a făcut un rost în viață” era suprema apreciere față de un confrate ce și-a găsit menirea. Adică nu trăiește degeaba, nu trân­to­rește, nu risi­pește timpul, nu se întrebuințează în scopuri de nimic...
Prietenul Răzvan Voiculescu e un mare căutător de rostuitori și rostuiți ce mai trăiesc prin proximitățile noastre, vă­zându-și discret și înțelept de drumul lor. Sunt bărbați sau femei care au învățat de la viață ce minunat este să-ți păstrezi va­lorile pe care le-ai moștenit de la părinți sau le-ai deprins de la curgerea propriului tău timp. Volumele sale, grupate în jurul acestui direcțional al destinului – ROSTUL – sunt cele mai puternice do­vezi despre ce are rost să facem. Pentru noi, în căutarea unui rost în viață sau pentru cei din jur ce și-au găsit rostul!
La una din lansările sale, a adus drept „mărturii de rost” două tinere păstrătoare de rost – Patricia Tăut și Ligia Bodea. Albumul, lansat la 5 martie 2018 la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” (n.n. – un mare povățuitor și rostuitor al neamului !) poartă numele ROST. 12 Hotare și formează, împreună cu ROST – esențe, gusturi și stări românești din 2013 și Dor de ROST din 2015, o su­perbă trilogie.

Aici și acum vreau să-mi aduc aproape câteva dintre cuvintele Patriciei, botezată „fata cu cheia”. O fac și spre a-mi aduce aminte de anii în care predam retorică studenților filologi și n-am avut la îndemână un discurs atât de expresiv spre „a-l prelucra” didactic. Patricia Tăut din Drăghia, Maramureș, îngrijește de bisericuța monument istoric din satul ei, pe care „a păstorit-o” și bunicul ei. Un lo­caș de cult de peste 300 de ani, demn de lista monumentelor UNESCO. Rostirile ei despre ROSTUL ei sunt pilduitoare. Vă ofer câteva decupaje, iar concluzia poate fi că un astfel de eseu joacă și un rol apotropaic, apărându-ne de duhurile rele ale veacului în care trăim!
Am simțit că m-am prins de mână cu trecutul și că am început o provocare fără sfârșit și atunci m-am gândit că prea bun a fost Dumnezeu cu mine când mi-a dat în grijă acest sat și că strămoșii mei prea mult s-au rugat când m-au ales să le duc mai departe dorul.
Am simțit că m-am născut cu adevărat când am coborât din mărul cel vechi din dreapta casei și am călcat pe pământul pe care l-am primit ca avere de la bunicii mei. Mi-am ridicat ochii spre dealul de lângă casă și acolo, Biserica veche m-a strigat și m-a rugat să n-o las nestrigată… În Drăghia ești împăcat că memoria lui Dumnezeu a cuprins în ea povestea fiecărui deal, fiecărui lemn, fiecărui copac și povestea fiecărui sat de bunici; pentru că așa consider eu Drăghia, un sat de bunici care m-a găsit pe mine și m-a rugat să nu-l las să moară. Așa e rostul meu, îl știu de pe-acum și mă rog să-l pot împlini …

Pentru mine, Drăghia a rămas într-un „a fost odată ca niciodată” un sat de bunici din Țara Lăpușului cu o bisericuță de lemn, unde sfinții încă ne mai zâmbesc și în care timpul a încremenit. Așa mi-am închis eu inima, cu această imagine a sa­tului bunicilor mei și îmi continui rostul și hora cu strămoșii! Așa e rostul meu!