Biblioteca de idei. Premiul pentru Etnologie MIHAI DĂNCUȘ

Scriu sub un clopot ce încă vibrează după ce pendulul său a bătut consistent anunțând trecerea spre veșnicie a etnologului, muzeografului, profesorului universitar și cărturarului Mihai Dăncuș. Am primit vestea cu o tristețe anteprogramată știindu-i starea sănătății. Mulți prieteni comuni mă interogau cu în­trebări despre „domnul academician Dăncuș”, așa cum îl botezasem în urmă cu vreo cincisprezece ani, fără ca prin asta să pot influența forumul „nemuritorilor” români. Deși n-a atins această „culme”, activitățile sale exemplare desfășurate pe toate direcționalele de viață i-au ridicat anvergura deasupra tuturor contemporanilor în domeniu.
N-am folosit facebook-ul spre a mă exprima din rațiuni de „în­doială metodică”! Foarte adesea, căutând ceva despre o per­sonalitate, am ajuns în situația de a renunța la un astfel de „teren” documentar. M-am simțit cuprins și eu în cuvintele mângâietoare și binefăcătoare ale prietenilor Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja, ca, de altfel, în toate „intervențiile” unor oameni cu mare greutate specifică în plan cultural.
Această rubrică îmi permite mai multe posibilități de mișcare și de aceea voi exprima câteva gânduri aici. În 2012, când Mihai Dăncuș împlinea 70 de ani (născut la 10 februarie 1942, la Botiza), Biblioteca Județeană i-a dedicat un omagiu extrem de civilizat. Un documentar biobibliografic de 320 de pagini, într-o ținută grafică și tipo­gra­fică de sărbătoare (iconografia, hârtia cretată, acuratețea trimiterilor). Lucrarea a apărut în seria „Personalități maramu­re­șene – Aniversări”, realizată fiind de colegele mele Aristița Borbei și Liana Pop. Coperta și realizarea grafică: Alexandru Ioan Roman. Multă lume a rămas mirată de aceste elemente care dădeau o ținută ele­vată cărții, peste calitățile volumelor editate de noi și tipărite la atelierul nostru de multiplicare. Înscrisul că tiparul aparține „Eurotip” Baia Mare a stârnit, de asemenea, unele invidii de la confrați. De aceea, pe contrapagina fotografiei votive cu autograful sărbătoritului, am și făcut mențiunea: „Gratitudi­nea noastră mecenaților Gavril Radu Năsui și Gheorghe Ovidiu Nemeș”. Ei au suportat total costurile tipăririi și n-au dorit nicio publicitate. Mai ales Gheorghe Ovidiu Nemeș, care era primar al Sighetului și „beneficia” de multe hărțuiri politice și răutăți urbane.
În loc de „Prefață” am semnat un text introductiv intitulat „Cu privirea… spre înălțimi de Maramureș”. Dacă vreți să-l parcurgeți îl puteți accesa pe internet. Au trecut de atunci mai bine de opt ani. Azi, când Mihai și-a mutat „carnetul de muncă” pe tărâmurile veșniciei, nu mă deranjează niciunul din cuvintele scrise atunci. Dimpotrivă, multe formulări îmi țin loc de panegiric. Iată ce scriam aproa­pe de final: „Omul se scurge printre locurile sale de jertfă, dar jertfa însăși urcă la ceruri, putând să devină nepieritoare. Iar istoria dovedește că jertfele adevărate rămân pe răboj, oricât ar fi uneori timpurile de aspre și neiertătoare cu cei adânciți prin cămările tainice ale sacrificiului de sine pentru obște”.

Și pentru a da veridicitate prac­tică acestor vorbe „inspirate” la acel moment, am ho­tărât la nivelul conducerii Bibliotecii să instituim – în semn de profundă recunoștință pentru întreaga sa activitate – Premiul pentru Etnologie MI­HAI DĂNCUȘ. Voi reveni cu amănunte cu o altă ocazie. Azi… doar ideea, care îmbo­gățește atât Biblioteca noastră cât și… „Biblioteca de idei” a „GAZETEI de Maramu­reș”. Și care pune o picătură de balsam pe frunțile celor îndu­rerați de marea Sa trecere.