Biblioteca de idei / Oraşul iubit de poeţi!

Voi reproduce parţial prima strofă dintr-un cântec ce a adus faimă cândva oraşului minier Baia Mare (text şi melodie – Olguţa Crişan, profesor de pian):

„Sunt multe oraşe în lume

Pe care poeţii le cânt,

Dar cer mai albastru cum este la Tine

Avem oameni falnici ca brazii

Pădurilor ce-l împânzesc,

Cu fruntea senină scot aur din mină

Ce dragă ne eşti, Baia Mare,

Cu fruntea scăldată în raze de soare!

Dragă ne eşti, Baia Mare!

Iar refrenul: „Baia Mare, Baia Mare, cât de dragă-mi eşti/Baia Mare, Baia Mare, mereu să înfloreşti!” revenea firesc după fiecare strofă.

Nu vreau să abordez paradoxurile (Baia Mare era un oraş foarte poluat, dar „poetul” vedea doar „cerul albastru”!). Dimpotrivă, căci azi când nu prea avem industrie, cerul este tot aşa de albastru precum „albastrul” caselor vechi din Firiza! Vreau să spun că ceea ce ne lipseşte în aceşti ani încărcaţi de pragmatism este tocmai...romantismul. Unde ne sunt visătorii? Unde ne sunt „poeţii”? Oare chiar trebuie să fredonăm numai „prostioare” în limbi de lemn?

La Chişinău poeţii se întrec în continuare în „a cânta” Oraşul Lor. La Cluj, Horia Bădescu prin „Clujul poeţilor” aduce nostalgii în anotimpurile din noi şi satisfacţie pentru un burg ce a fost iubit de toţi cei pe care i-a vrăjit cu farmecu-i specific! Oare cum s-ar putea traduce mai exact butada: „Un oraş nu preţuieşte mai mult decât poeţii săi”?