Biblioteca de idei / O săptămână luminată de Vasile Lucaciu

„Cel încununat cu diadema «Leul de la Șișești», părintele Vasile Lucaciu, a fost timp de câteva decenii în centrul de gravitație al Națiunii Române, contopindu-și destinul cu cel al Neamului Său și folosindu-se de harurile sale, cu precădere, pentru salvarea și emanciparea românilor de sub obidirile străine”.

Am reprodus acest prim alineat din articolul „Dr. Vasile Lucaciu și con­frații săi academicieni români din Bătălia pentru Națiunea Ro­mână”, găzduit în revista „Familia română” nr. 1-4/2016 (60-63) și am făcut-o pentru a așeza în vizor o dimensiune nouă, nespecificată deocam­dată, în cărțile și articolele care reflectă viața și activitatea celui mai mare luptător pentru cauza neamului la final de secol XIX și început de secol XX. E vorba de „dimensiunea” relațiilor, care, în științele sociale contemporane, a devenit viziune prioritară. Iar acest aspect evidențiază, atât stilul de viață, cât, mai ales, felul de a „zidi lumina adevărului în fapte adevărate și demne pentru cea mai sfântă cauză…”.

Am fixat apoi, la finalul articolului menționat, o afirmație categorică, ce trebuie să fie luată ca reper axiologic: „Adevărat cărturar român e doar acela care slujește vocațional limba și cultura neamului, fără a se refugia în lucruri ușoare sau în turnuri de fildeș, mai ales atunci când timpurile cer implicare, iar comandamentele zilei luptă națională”.
Drept argumente stau de „strajă” chiar exemplele cuprinse în corpusul articolului – document. Relații și contacte, directe sau mijlocite, participări comune în fluxurile determinate de ideea „reînvierii” națiunii, abordări teoretice sau practice, simpatii sau prietenii, compa­siuni sau îmbărbătări… toate venite pe fi­liera unui temperament tumultuos, care electriza prin vorbire, impresiona prin luciditate și argumente, intimida prin clarviziune patetică.
Încă din tinerețe s-a întâlnit la Viena cu Eminescu și Ioan Slavici, iar la Buda­pesta cu Alexandru Roman, membru fondator al Academiei Române. Dar cea mai mare și mai constantă „apropiere” o cultivă prin articolele trimise lui George Barițiu, spre a fi publicate în „Gazeta de Transilvania” și lui Iosif Vulcan, la „Familia”. Iar șiragul personalităților cu care s-a simțit în comuniune de suflet, dintre cele care au avut „beneficiul” de a fi aleși în cel mai elevat for științific și cultural – Academia Română, continuă cu: Vincențiu Babeș, Ioan Bianu, Vasile Goldiș, George Coșbuc, Valeriu Bra­niște, V. A. Urechia, Dimitrie A. Sturd­za, B. Șt. Delavrancea, A. D. Xenopol, Ion Bogdan, Ion Luca Caragiale, Sextil Pușcariu, Iuliu Maniu, dr. Vasile Suciu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu și alții. În mai 1892, Vasile Lucaciu prezintă „Memorandul” spre ascultare, la București, Regelui Carol I, fiind prezent și la moartea acestui „mare întemeietor”. Și-a alăturat eforturile, mereu consistente, la acțiuni de valoare inițiate de: Nicolae Titulescu, Ion Cantacuzino, Ni­co­lae Iorga, Al. Vaida-Voevod, Alexan­dru Averescu… Iar discursurile ținute la înmormântarea sa, de la 1 decembrie 1922 (Ion I. C. Brătianu și dr. Iuliu Hossu), constituie cel mai frumos panegiric în epocă.

P.S. Și, pentru că, atât în zilele pre­mergătoare celei de 22 ianuarie, când a venit pe lume păstorul și tribunul, cât și în cele ce au urmat – la Apa, unde s-a năs­cut, la Șișești, unde s-a răstignit, la Baia Mare (Colegiul Național) sau la Satu-Mare – au avut loc frumoase întâlniri evocative, putem considera acest interval din timpul Anului Centenar drept „o săptămână luminată de Vasile Lucaciu!”.