Biblioteca de idei. Nevoia de hrană spirituală

Spre mirarea celor reticenți sau chiar refractari la lectură, infosfera aduce tot mai multe detalii despre inițiative „luminoase” în domeniu. Ceea ce dovedește că într-o lume civilizată promotorii binelui și magnificenței pot produce roade indiferent de „forțele întunericului”.
Într-un sat, un țăran cu puțină carte, dar cu drag de cărți își scoate în fața porții un dulăpior cu câteva rafturi de unde concitadinii pot să se servească liber cu câte volume doresc și apoi să le restituie la locul „potrivit”. Acest sătean este nu doar un „om al luminii”, ci și un „promotor”! Ini­țiativa nu e nouă, am întâlnit-o și prin străinătăți bune de invidiat dar și prin alte zone ale țării, însă fiecare informație de acest fel este pentru noi, lucrătorii din cultură, o „veste bună”.

Un alt caz ce-mi stăruie pe retina memoriei este cel întâlnit în experimentele de tip „cartea călătoare”. Pe o bancă într-un parc găsești o carte cu înscrisuri „călăuzitoare”, o iei, o citești, și o depui în același „loc” sau la un alt „reper” indicat. Da, „indicat” căci lectura este mereu „indi­cativă” și nu „imperativă”. Lectura este cel mai adesea „citire de plăcere” și nu o impunere peste voința subiectului în discuție. Nu mi-a plăcut niciodată termenul „lecturi obligatorii”, mai ales pentru că prin această formulare se instituia „fuga de lectură”. Am citit de mic tot ce mi-a căzut în cale și am considerat că orice carte este o „potecă spre știință” și o „cale spre libertate”. Câtă cunoaștere conțin aceste mostre „alese” de materie – cărțile – poate vedea doar cel care le folo­sește corespunzător. Iar ceilalți, care nu s-au îndeletnicit cu cititul se condamnă singuri la neștiință și neputință.
Urmăresc cu mult interes toate ideile din domeniul lecturii și am o adevărată evlavie față de cei care zeci sau sute de ore studiază în sălile noastre de lectură. În urmă cu câteva luni un cititor al nostru care frecventa Sala de lectură de vreo doi ani și care s-a pregătit pentru admitere în avo­catură, a intrat vesel cu o geantă plină de cutii cu bomboane de ciocolată, pe care le-a dăruit bi­bliotecarilor care l-au servit cu carte, în acest greu timp al pregătirii sale superintensive. Era în fiecare dimineață primul la intrare iar seara ultimul la ieșire! Și geanta lui cu cadouri a fost cel mai firesc gest, căci după atâta studiu nici n-a mai fost dispus să-și sărbătorească succesul cu familia și prietenii!
Un alt caz petrecut în urmă cu câțiva ani îmi revine mereu în fața ochilor. Un băimărean a stat închis la Budapesta câțiva ani și noi în acest timp i-am trimis pachete cu cărți din domeniul juridic pentru a-și pregăti de­mersurile din „lupta sa pentru adevăr”. Când a revenit în Baia Mare a poposit întâi la Bibliotecă și ne-a mulțu­mit călduros, după care și-a întâlnit familia.
Da, cei care folosim cărțile în acest scop nobil și sfânt de a „crește intelectual” suntem o familie! O mare familie a oamenilor care știu că sufletul are nevoie de hrană spirituală tot atât de des precum trupul de hrană materială!