Biblioteca de idei / Marele Discurs

Se pregătește de tipar o lucrare de ex­cepție. E un „dar de Centenar”. O carte concentrată pe discursul ținut de Vasile Lucaciu în Parlamentul de la Budapesta, la 9 martie 1908. Dacă sunt o sută de ani de la Marea Unire, cei 110 ani de la rostirea acestei cuvântări istorice constituie un reper important. Vasile Lucaciu, Marele Tribun, a avut unul dintre cele mai importante roluri și rosturi la obținerea măreței victorii asupra „robiei internaționale” în care erau ținuți româ­nii. Despre acest cuvânt maratonic de peste patru ore s-a mai scris. Interesant e, însă, faptul că nu a fost tradus integral și publicat ca atare niciodată! Mi-a revenit onoarea să fiu presat de unii confrați spre a face posibilă obținerea stenogramei Ședinței Parlamentului Ungariei nr. 286, prezidată de Justh Gyula și, mai apoi, de Návay Lajos. După câte știu, e cea mai lungă intervenție de oratorie parlamen­tară din istoria noastră.

E greu să acceptăm azi că au fost și vremuri „îndelung răbdătoare”, când oa­me­nii din sferele democratice puteau să-și permită astfel de intervenții noocratice la tribune parlamentare. Nici măcar Ni­colae Iorga, cu lungile sale discursuri de la București, nu a reușit o astfel de anvergurală cuvântare. În plus, Vasile Lucaciu a performat această formulă polemică chiar în plenul unui organism ce atinsese apogeul derapajelor în pei­sajul democrațiilor europene.
Discursul a fost tradus la Cluj-Napoca și trăiește acum fazele preparărilor editoriale. Consider că și de nu aș mai fi făcut nimic în acest An Centenar, procurarea „Marelui Discurs” lucacist ar putea constitui un titlu de mândrie. I-am spus astfel, împreună cu cei cu care lucrez la această carte, nu numai pentru dimensiunile sale „spațial-temporale”, ci și pentru că a fost rostit în cel mai ostil mediu pentru luptele democratice ale celei mai numeroase populații din cea mai importantă parte a maghiarității imperiale. Transilvania însemna în Imperiul Austro-Ungar „fala și mândria neamului maghiar”, iar intervențiile puținilor exponenți politici români erau tratate ca „excesive” față de scopurile lor de „conformare culturală” la maghiarism.
Au trecut 110 ani în care acest discurs a zăcut în arhive țintuite strategic. A trebuit să pun în operă un adevărat „slalom diplomatic și cultural” până când am ajuns în posesia acestei stenograme atât de râvnite de „noi” și atât de ascunse de „ei”. Aș fi dorit să fac publice numele per­soanelor care m-au ajutat, dar, probabil că le-aș periclita pozițiile dobândite prin vieți diplomatice exemplare.
Nu cred că o astfel de „intreprindere cul­tu­rală” e numai biruință! Cred că, mai de­grabă, a fost o BINECUVÂNTARE! Sau un balsam de suflet extras din sufletul străluminos al celui mai luminos unio­nist român. Balsam ce ne este foarte necesar în condițiile de azi cu atâtea „contingențe centenare” care seamănă cu nimicul și îl seamănă pe acesta „contracost” cu mare densitate așa-zis culturală.