Biblioteca de idei. Istoria prin memorialistică

Când Bălcescu scria că „Istoria este cea dintâi carte a unei nații” avea în vedere situația poporului nostru la momentul respectiv. Despre români scriau istorii nărăvașe tot felul de neisprăviți, puși în slujba unor interese oculte. Doar Kogălniceanu s-a învrednicit de scrierea unei istorii lămuritoare, care să se re­fere și la „instituții, industrie, comerț, cultură intelectuală și morală, obiceiuri și chipuri de viață” și nu doar la… biografia stăpânitorilor.
Pe filiera acestui distins unghi de vedere mă întorc și eu cel ce scriu rândurile de aici cu fața spre istorie, dar îmi consolidez de câte ori pot prezentul prin trecut și istorismul prin biogra-fism. Iar la acest capitol cel mai adesea îmi sunt de folos elementele de memorialistică.
Cuprins de fiorul marilor pre­faceri de după Marea Unire am luat la lectură bogata producție de carte istorică apărută cu aceas­­tă ocaziune cardinală
des­pre Consiliul Dirigent al Transilvaniei, organizarea Uni­­ver­si­tății Daciei Superioare la Cluj, Trianon și alte etape în instituirea cu adevărat a României Mari. Cărți docte, ample (unele în… 8 volume), pe care la parcurg doar spre a fi informat, chiar dacă descriptivismul faptelor este adesea obositor, sau intervențiile contemporane repetitive.
Fapt surprinzător chiar și pentru mine, după uriașul efort de a parcurge această bogată biblio­grafie evenimențială, am simțit nevoia să mă relaxez cu o lectură de la… Semicentenar! E vorba de volumul „Memorii” de Sextil Pușcariu, apărut la
„Mi­nerva” în 1978, editat de lingvista Magdalena Vulpe, nepoata sa. Nu m-au speriat cele 896 de pagini și nici n-am avut reacția internă a „recunoașterii”, atunci când revii la a citi o carte după exact 50 de ani. De ce Sextil Pușcariu? Pentru că el este cel care „zidește” ceea ce alții „își doreau”, cele mai importante instituții ale Ardealului – Universitatea din Cluj și Muzeul Limbii Române, primul institut românesc de lingvistică. Probabil că în intimitatea mea intelec­tuală mă aplec cu închinăciune livrescă spre Pușcariu și prin faptul că în cartea sa „Spița unui neam din Ardeal”, apărută la Cluj în 1998 (Editura Clusium), stabilește obârșia neamului Pușcăreștilor în Maramureș, inițial aceștia numindu-se Iuga, Pușcariu fiind multă vreme doar porecla.
O lectură reconfortantă, în timpul căreia nu-ți poți cenzura pornirea de a le citi celor apropiați pasaje revelatorii. Este, de altfel, la mijloc și un stil foarte plăcut și sincer, fiind vorba de atmosfera epocii și de scrisori adresate soției, căci volumul nu e propriu zis unul elaborat meticulos cu scopul de a-l lăsa posterității închegat, ci unul de filmografiere la fiecare moment.
Asta mi s-a întâmplat recitindu-l! Mi-au trecut prin fața ochilor scene de memorie cinemato­gra­fică, atât de pe frontul războiului mondial cât, mai ales, de pe fronturile prefacerilor. La Bu­curești, la Academie, la Cluj, la Bran, la Cernăuți, la Sibiu, la Geneva ș.a.m.d. Sextil Pușcariu „filmează” și „descrie” filmul lucrurilor.

La moartea lui Titu Maiorescu, Pușcariu scrie că „s-a mai dus unul din bătrânii cuminți care au avut atâtea merite”, dar și că „Maiorescu n-a fost un apostol; el a avut adepți, dar n-a avut discipoli”. Când a închis ochii George Coșbuc, academicianul Pușcariu apreciază că „El a fost sufletul sănătos și vânjos pe care Ardealul l-a trimis românismului când literatura noastră, orbită de geniul lui Eminescu, era cotropită de epigonii fără coloare și cu un talent mai mult formal”. La întâlnirea cu Miron Cristea vede sub porfirul de episcop „țăranul isteț și inte­ligent care, cu o uimitoare pute­re de similare știe să se arate domn”. Când a editat primul număr din „Glasul Bucovinei” (22 octombrie 1918) s-a îngrijit ca publicația „să se vadă” și în Ardeal. Despre întemeierea Almei mater declară direct: „Ungurii erau siguri că noi nu vom putea face Universitatea și și-au dat și silința să ne zădăr­nicească lucrul”. „Există răul obicei de a crea catedra ad personam”. La Academie, l-a găsit pe Iorga „enervat, văi­tându-se de toate, fărâmițându-și energia cu lucruri mărunte”.

Nu-i așa că prin astfel de clișee cinematografice e mult mai plă­cută istoria? Sau cum spune un confrate contemporan: „Istoria este cea mai frumoasă po­veste!”.