Biblioteca de idei / Ipohondria sau sindromania

Cu un deceniu în urmă apărea la Editura Nemira cartea lui John Naish „Ghidul Ipohondrului. O boală pentru orice simptom, o suferinţă pentru orice ocazie”, în traducerea lui Gabriel Stoian. Ediţia primă văzuse lumina tiparului cu doar doi ani înaintea celei în limba română, ceea ce denotă o rapidă ancorare în temele arzătoare ale timpului. În primele rânduri se deschide panorama unui subiect tentant pentru fiecare dintre noi:
«Să inventăm o nouă boală. Îi vom da nu­mele Sindrom Ipohondric Modern (SIM). Care îi sunt simptomele? Nelămurita şi sâcâitoarea teamă de boală, fascinaţia noilor boli, imboldul de a azvârli banii pe tratamente costisitoare, utilizarea excesivă a unor cuvinte precum „stare de bine” sau „nutritiv”».
Cartea este teribil de provocatoare, mer­gând până acolo, încât ne face să ne privim în noi oglinzi, nicicând întâlnite în istoria mondială a sănă­tății. Iar procedeele, de la cele ex­plicativ-grave și până la cele istoric-imaginate, vin, atât să ne trezească la noua față a realității mondiale, cât și să ne facă să privim cu mai multă prudență și detașare calea ce se nu­mește, îndeosebi, „înclinația omului contemporan spre a se îmbolnăvi cât mai des și de cât mai multe boli”, în folosul unei industrii noi, cea medical-farmaceutică, care a întrecut deja aface­ri­le cu războaiele. Altfel spus, dacă într-o vreme anterioară cele mai multe afaceri se făceau pe seama conflictelor militare, acum s-a declanșat un război mult mai parșiv care ne „demonstrează” că toți suntem bolnavi într-un fel sau altul și depindem de această filo­sofie inoculată de câțiva ani, generalizată la nivel global.
John Naish nu și-a propus să scrie un tratat medical, dar găsește fisuri evidente pe traiectoria dintre industria de sănătate și „inventarea” unor noi boli. „Sindro­mul Ipohondric Mo­dern”, „Sindromul de De­fi­ciență a Plăcerii”, „Sindromul Venerării Personalităților”, „Sindromul de Negare a Hipocondriozei” sunt doar câteva sintagme nefericite astăzi, dar ar putea fi mâine tot atât de cunoscute precum „Sin­dromul Down”, „Turner” sau „Proteus”.

Cuvântul „sindrom” a intrat în limba română din fr. syndrome care, la rându-i, a fost preluat din limba greacă (sundromé = concurs). Termenul designează un ansamblu de semne și simptome în raport cu o stare patologică dată. Semnele sau mo­dificările pot fi biochimice, fizice, psihice, serologice, bacteriologice, imunologice etc., iar în funcție de aceste caracteristici sunt decelate toate sindromurile sau sindroamele cunoscute.
Majoritatea acestor „maladii” poartă numele descoperitorului. Sindromul Tourette”, după neurologul francez Gilles de la Tourette, care a descris „boala cea nouă” în 1885.
Sindromul Down, care a luat cea mai „cruntă” răspândire, a primit acest termen de botez după numele medicului britanic John Langdon Down, care a fost primul specialist ce a semnalat caracteristicile simptomatice ale bolii în 1866. Tot astfel sindromurile Gilbert, Turner, Reye, Ray­naud, Ganser, Asperger… Altele, deoarece „descoperitorii” au preferat să rămână anonimi, au fost numite după personaje clasice, opere celebre, toposuri exemplare. Cel mai bine descrise în literatură sunt S. Ulise, S. Stockholm, S. Pickwick, S. Alice în Țara Minunilor, S. Peter Pan. Ultimul se referă la adulții care se comportă ca un copil, bolnavul fiind incapabil să se adapteze la vârsta lui adevărată, rămânând constant în cea trăită ficțional. Cei cu S. Morgellons au senzația că ceva se urcă pe ei, iar cei care ca victime simpatizează cu răpitorul, persecutantul, sau chiar ucigașul unor apropiați suferă de Sindromul Stockholm.
Dar cel mai interesant mi se pare cum a apărut în literatura medicală un caz prezent în literatura de călătorii. Întrucât Stendhal a suferit pentru puținul timp avut la dispo­ziție ca să viziteze exponatele renascentiste din Florența, după cum reiese din cartea sa de călătorii publicată în 1817, medicul Graziella Magherinie, șeful Secției de psihiatrie de la Spitalul Santa Marie Nuova din Florența, a numit în acest fel, în anii ’70 ai secolului XX, „suferințele” tu­riș­tilor cuprinși de atacuri bruște de panică, amețeli și alte simptome, unele apropiate de nebunie sau de paranoia, în fața presiunii pe care le-o creează „timpul scurt” al vizitei în relație cu „timpul prelung” al creării comorilor de artă. Se mai numește astăzi și „boala turistului”.
Veți citi cartea lui John Naish în care veți găsi multe trimiteri vectoriale spre alte di­recții sindromatice: de oboseală la infor­mații de explozie în cap, s. mâinii anarhice, s. accentului străin, s. de horologorgonazie (incapacitatea de a spune orele!), s. Ierusalim ș.a.m.d. Sau puteți merge la un doctor și veți afla că de ceva tot suferiți! Ori poate se va descoperi un nou sindrom.