Biblioteca de idei / Însoțirile esențiale

Gândirea paremică rămâne pe mai departe cea mai profundă și mai încărcată de logică dintre expresiile rostite sau scrise. Ce poate fi mai exact și mai explicit decât sensurile și conotațiile expresei „Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești!”? Altfel spus, cine ești tu, noi știm, dacă îți cunoaștem „însoțirile”, fără să ne mai trebuiască alte detalii de viață. O judecată de tip paremiologic cu vechime de multe veacuri și care funcționează și acum, când vedem la tot pasul câte încercări se fac pentru a ne ameți de cap, spre a nu decela „însoțirile esențiale” ale mai-marilor cocoțați în fruntea tuturor ierarhiilor.
Prin această optică, valorile umane nu mai sunt judecate doar prin „cântărirea faptelor sau prin analiza operei”. Căci influențele de la „ceilalți” sunt, în fapt, „certificatul de acces” în lumea suprastructurată a adevăratelor elite. Putem exemplifica o atare interpretare prin luarea în analiză a oricărei personalități din orice domeniu. De la momentul în care aflăm ancorele genealogice sau culturale ni se deschide o nouă perspectivă, mult mai exactă și mai viguroasă. Ioan Maiorescu descinde din „neamul” lui Petru Maior, pe tatăl său așa îl și chema și, chiar dacă și-a schimbat numele pentru „interese naționale”, a fost păstrată rădăcina. Ioan Maiorescu a trecut din Transilvania în Oltenia și Muntenia, dar fiul său, Titu Maiorescu, a excelat la nivelul întregului Regat al României, la orizonturile între­gului arsenal al limbii române. Facem trimiteri la Titu Maiorescu și când vorbim de Eminescu, dar și când comentăm politicile vremii, și când discutăm despre filosofie sau retorică, estetică sau logică. Despre teoria literaturii sau critica literară... De aici concluzia în epocă și dincolo de „dânsa” că, dacă ai frecventat cercurile intelectuale unde magistru era Maiorescu, se cheamă că e ceva de tine și de sensul vieții tale. Prin extrapolare, așa putem judeca și relațiile dintre Maiorescu și Eminescu, Eminescu și Crean­gă, Caragiale și Eminescu, Emi­nescu și Slavici, Slavici și Coșbuc, Coș­buc și Caragiale, Sadoveanu și Topâr­ceanu, până la Marin Preda și Cezar Ivă­nescu...
Pornind de la acest determinant A, se poate calcula și rotațional de B sau divergent de C. Așa ar suna în termenii logicii și matematicilor moderne aceste „însoțiri”. Cred cu tărie că și Academia Română, prin gândirea inițială și inițiatică a lui George Barițiu, cel mai luminat dintre fondatori, a avut în vedere  o astfel de judecată atunci când a statuat procedura „discursurilor de recepție” la intrarea în acest forum suprem ce atestă consacrarea unui contemporan. Dis­cursul trebuie să se refere la personalitatea unui magistru anterior, la viața și activitatea unui antecesor, din domeniul de maximă competență al celui acceptat. Primul astfel de discurs a fost susținut de Alexandru Papiu Ilarian la 14 septembrie 1869 și s-a referit la Gheorghe Șincai. Iar George Barițiu a ținut „discursul de răspuns”.
Atunci când unii exponenți ai excep­ționalității românești ocupau în Aca­demie un loc „nou”, fără să urmeze „cuiva”, rezolvarea a făcut trimitere la cea mai frumoasă relație. În această situație clasică întâlnim discursul lui Lucian Blaga de la 5 iunie 1937 cu titlul „Elogiu satului românesc”. Peste câțiva ani, la 29 mai 1940, Liviu Rebreanu aducea în discurs o „Laudă țăranului român”, iar peste câteva zeci de ani, la 15 aprilie 1994, academicianul Alexan­dru Surdu susținea „Elogiul filosofiei românești”. Filosofie care cuprinde o întreagă pleiadă de gânditori ce au relaționat cu filosoful cel mai anvergural din contemporaneitate.