Biblioteca de idei. „Hai, să ne trăiască leatul, că ne-a luminat Banatul!”

În anul care a trecut, fiind și eu, ca toată lumea, prins cu grijile pandemice, m-a lovit totuși o nostalgie tinerească. Făceam în iunie 70 de ani, dar oare ce-mi mai face leatul? Când eram copil cuvântul acesta avea mult mai mare răspândire, căci după ce veneau din armată feciorii se pregăteau de însurat și încercau să nu „rămână de leat”, adică fecior-bătrân, căci „a fi de același leat” însemna nu doar de aceeași vârstă, sau din aceeași generație, ci și de aceeași „condiție”. Prinderea sensului vorbelor era una dintre cele mai plăcute îndeletniciri intelectuale în acele vremi, astfel că mi-am dat repede seama că „a fi de un leat” mai însemna și a fi cam de aceeași seamă. Dar cum să împac acest sens cu celălalt? Oameni de seamă erau doar câțiva printre cei cunoscuți, iar unii chiar au dat seamă dureros pentru că au fost „de seamă” într-o vreme de cumpănă, sfârșind prin închisorile comuniste sau întorcându-se mutilați la vatră!

Ce vremuri! Ce bărbați! Amintiri, decupaje, panorame, visuri… Aruncând o privire printre cei de seamă de azi ai Neamului Meu, mi-am adus aminte de versurile lui Coșbuc (deși nu mai țin minte contextul poetic exact): „După dânșii, cot la cot/ Suiam orbiș, noi, leatul tot!”. Da, „după dânșii” a venit tot contingentul, toți camarazii. Învechit, arhaizat și arhaizant LEATUL MEU din vocabular scormonea prin sacii cu provizii ai zeului Cronos în căutare de repere. Și, deși le-am declarat solemn că sunt de un leat cu EI, niciunul nu m-a poftit la vreo petrecere, chiar dacă fiind de-un leat, am trăit împreună destul de multe clipe mirabile și chiar admirabile. A venit însă salvarea, de la cei din jurul Înaltului Ioan al Banatului, care m-au invitat încă din vară să le trimit un text și apoi, mai pe toamnă, să ne vedem și revedem sub semnul sin­tagmei „Arhierie și filantropie. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ioan SELEJAN la 7 decenii de viață”. „Omul păcii și al mângâierii”.
N-am putut onora sărbătoarea tot din rațiuni de sănătate, dar m-am bucurat de leatul meu din Bihor, pe care l-am vizitat des cât a slujit ca Arhiepiscop al Munților, la Covasna și Harghita, citind volumul cu titlul afișat mai sus și, mai ales, savurând cuvintele alese pe care vrednici contemporani (chiar dacă nu de același leat!) le-au așezat în mănunchi de închinăciune omenească. Deasupra tuturor, textul leatului nostru, Pa­triar­hul Daniel. Scurt și exact, ca de la Patriarh la un fost candidat de Patriarh. Cuprinzător, căci oamenii cu multă lumină în Spirit și-n Suflet pot spune în puține cuvinte multe adevăruri bine-vestitoare.
L-au omagiat sub semnul „ACADEMOS”: Ioan-Aurel Pop, Păun Ion Otiman, Dan Dubină, Ștefan I. Drăgulescu, Zeno Gârban, Nicolae Noica, Dumitru-Dorin Prunariu și Dorina N. Rusu. Iar prin evocări iconice prieteni vechi sau noi, din care amintesc aici pe Valer Dorneanu, Ioan Sabău-Pop, Ecaterina Andronescu și alții, inclusiv „subsemnatul” (p. 71-74), așezat lângă un titlu foarte drag „Un mare român din «Familia română»”.

Pot să fiu liniștit și mulțumit. „Ai mei” mi-au regizat o sărbătoare minunată în iunie, iar cei ai leatului meu, IOAN al Banatului, au pus pe răboj un semn al trecerii prin timp pentru un ierarh luminat și luminos. Motiv de a zice, ca-n file de poveste: „Hai să ne trăiască leatul, că ne-a luminat Banatul!”.