Biblioteca de idei. Genotropisme și genograme

Citesc, recitesc, verific informații mai vechi sau mai noi și mă minunez până la admirație distinsă în fața cărții „Colonizarea germană în Co­mi­tatul Satu Mare” de Vonház Ist­ván, editată recent de prietenul meu ing. Blaskó Ștefan, conducătorul grupului de firme „Electrosistem” din Baia Mare. Prima judecată de va­loare formulată în incintele mele intime de tip axiologic mă trimitea spre ideea că nu e firesc să trăim într-o țară necunoscută! O fi istoria magistra vitae, dar câți putem juca rolul de magiștri? Câți dintre noi cunoaștem subiectul acestei cărți scrise de șva­bul din Petrești, ajuns distins profesor și cercetător? După ce am lecturat cartea, în vremea în care se făceau ajustările, căci e prima traducere a acesteia în limba română, mi se părea că „istoria” este ca un corp ceresc, ce are prea multe fețe „nevăzute”. Citisem în copilărie o lucrare de popularizare cu titlul „Fața nevăzută a lunii” și m-am cuplat la sensurile ei fizico-spirituale.
Este un tratat complex de istorie, care cuprinde, în principal, venirea șva­bilor în zona Satu Mare, dar, deoa­rece este scrisă de un conațional luminat, putem vedea în carte mult mai mult. Recent, chiar înainte de lansarea de la Carei, ținută în Caste­lul contelui Károlyi Sándor (1669-1743), marele colonizator, mă do­mi­na ideea că sunt în fața unei adevărate narative genealogice. Dacă genograma sau genosociograma este un mod particular și special transge­nerațional de construire a arborelui genealogic pe mai mult de trei gene­rații, atunci lucrarea în discuție este chiar mai mult decât atât, deoarece în aceasta are maximă consistență segmentul rădăcinilor genotropice din vremea primului „descălecat” sau „debarcat”, (n.n – mai degrabă „debarcat”) deoarece pe copertă este reprodusă Biserica din Vállaj (Ungaria) cu monumentul ambarcațiunii pe care au folosit-o șvabii în călătoria lor pe Dunăre.
Altfel spus, strănepotul șvabilor Vonház din Petrești, născut în 1881, a dat „glas” chemărilor străbunilor de a arăta cine sunt, cine au fost, de unde au venit acești minunați gospodari din mănoasele șesuri sălăjene și sătmărene. Volumul a apărut în ediție princeps în 1931, dar numai în limba maghiară, astfel încât putem spune că adevărata lumină este adusă prin recenta ediție bilingvă, ce se adresează în egală măsură, atât românilor, majoritari în zonă, cât și maghiarilor și șvabilor.
Latinii ziceau cu fermitate că toate „cărțile au destinul lor” (Habent sua fata libelli). Pentru cartea la care fac referire e vorba de mai multe destine de excepție. Cel al șvabilor din Württemberg (Suabia Superioară), coloni­zați în aceste părți din rațiuni eco­no­mice de-a lungul secolului al XVIII-lea, destinul autorului, născut la 14 august 1881, cu liceul la Carei și cu pregătire superioară complexă „expre” pentru a scrie o astfel de carte (istorie, lingvistică, germană, latină, franceză și… patru ani în Siberia!) și destinul producătorului, unul dintre cei mai importanți expo­nenți din România ce pun în relație sinergică economia și cultura.
Volumul „Colonizarea germană în Comitatul Satu Mare” cuprinde și câteva discrete inserții contemporane. E vorba de fotografii și note considerate necesare. La pagina 241 găsim, spre exemplu, o ilustrație din Cimitirul „Rozalia” din Carei, repre­zentând Monumentul șvabilor depor­tați în 1945 în fosta Uniune So­vie­tică. În lista celor încrustați putem citi și numele Mézinger Erzsébet. Este chiar mama lui Ștefan Blaskó, care, șvăboaică fiind, a su­ferit din cauza „sancțiunilor” aliaților față de toate populațiile germanice! Poate că „istoria” cărții în discuție începe chiar de aici!