Biblioteca de idei.„Fântâna din Bahcisarai”

Am citit recent, cu sufletul încărcat de emoții subtil-diacronice, „Jurnalul Cavalerului (Cu Tricolorul de la Chisindia la Nalcik și înapoi, 1941-1943)”, pe care l-a redactat subloco­tenentul Ioan Alexandru Cosma din Valea Borcutului, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” și mare român. L-am cunoscut în anul 1994 când s-a sfințit și inaugurat la Valea Chioarului bustul Voievodului Întregitor de Neam, iar surpriza pe care ne-o o face acum fiul său Mircea este uriașă.
Cei ce mi-au urmărit lectura au fost intrigați de notițele mele. Un șir lung de toponime din nordul Mării Negre, Crimeea și zona caucaziană, între care domină Nalcik, Baksan și… Bahcisarai. Nalcik și Baksan (satul și râul – fluviu cu același nume) sunt cele mai depărtate puncte atinse vreo­dată de oștiri române, iar Bahcisarai, cel mai iubit cuvânt pentru „poporenii” de o anumită cultură.
Probabil că astăzi sunt foarte puțini cei care au auzit de celebra fântână, ridicată de „jalea” hanului tătar Ghirai, în onoarea Mariei, poloneza pe care a iubit-o nespus și care a fost ucisă din dușmănie de georgiana Zarema, fosta soție preferată a conducătorului hanatului Crimeii. Alexandru Sergheevici Pușkin a nemurit semnificațiile acestui edificiu lacrimogen în poezia „Fântâna din Bahcisarai”, scrisă (după unii!) pe pământ românesc, pe vremea când marele poet trăia în exil imperial la Chișinău.
Mi-a fost drag acest scriitor rus pentru tot destinul său absolut elocvent, derivat din puterile pe care i le-a dat zodia gemenilor (n. la 6 iunie 1799) și mersul vremilor. Har scriitoricesc și afirmare timpurie, empatie cu cei luptători pentru mari principii și ardere în trăire. Cu „Fântâna din Bahcisarai” literatura lumii este mult mai bogată. Ne-a spus-o și traducătorul său prim în limba română, Costache Negruzzi, dar și Eminescu care declara: „Sunt copleșit de versurile lui Pușkin, izvor de apă vie”.
Poetul a trăit doar 37 de ani. Era exact vârsta la care uriașul Tolstoi începea să scrie „Război și pace”. Considerat fondatorul literaturii ruse moderne, Pușkin a reușit primul să așeze în matrici literare limba rusă, pe atunci doar o simplă limbă a „prostimii”, căci, cei avuți preferau franceza, engleza, germana. Ca o curiozitate de istorie literară, deși nu se știe câți oameni aveau la început de secol XIX în Rusia „știință de carte”, se spune că toți cei care știau să citească rusește au parcurs-o. Chiar și după moartea poetului cu reputație stelară, versurile sale au circulat cu mare viteză, întemeind vorba că „poeții nu mor atunci când nu mai respiră aer ci doar atunci când versurile nu le mai sunt rostite”.
S-au împlinit la 6 iunie a.c. 220 de ani de la nașterea lui Pușkin, cel pe care și istoricii medievalismului românesc îl prețuiesc întrucât la Chișinău poetul s-a întâlnit cu frun­tașii Eteriei și Pușkin a scris și despre oastea lui Tudor Vladimirescu. L-am studiat atât în limba rusă („Evghenii Oneghin”, cu deosebire) cât și la lite­ratura universală care pe atunci presupunea să parcurgi operele acelor clasici. Tânjesc de o viață să văd Fântâna lacrimilor, ridicată la 1764 și cântată atât de frumos de Pușkin deoarece am empatizat dintru începuturile mele culturale cu aceste toposuri și cu minunățiile pe care ți le ofe­ră o mai bună cercetare a unor „popoare mici”, cum sunt și tătarii, armenii, georgienii etc. Pe cale de consecință când am citit acela câteva zeci de pagini de „jur­nal” ale cava­lerului Cosma l-am considerat, cu toate privațiunile aduse de un război nemilos, și un fericit cărturar ajuns la un loc ales. Da, aceste mici porțiuni de pământ în care lacrimile au reușit să se monumenta­lizeze sunt marile zone de priveghi, necesar pentru toți cei ce așezăm în viață temeiuri culturale drept borne.
Se spune că statuile lui Pușkin din întreaga lume au mereu flori proaspete. E posibil ca asta să vină și din cauză că marele poet a fixat pe harta lumii un loc și un mit acolo unde era doar o fântână. E „Fântâna din Bahcisarai”, pe care cei ce nu o putem vizita avem dreptul să o visăm și să recitim din Pușkin.