Biblioteca de idei. Drumul către noi înșine

Finalul de an ’89 a însemnat pentru mulți români o „ieșire din labirint”. Sub zodia marilor libertăți, mult râvnite, mult visate, nici n-am reali­zat că, în fapt, am intrat în noi labirin­turi, unele mult mai întortocheate și cu ieșirile bine ascunse. O dimen­siune labirintică viza viața noastră ca nație, în noile condiții de context internațional, prin destructurarea fostei Uniuni Sovietice.
Mulți dintre noi am crezut că reunirea Republicii Moldova cu România era un act în proximitățile temporare ale anilor ’90. Iar câțiva chiar credeam că, fiind pe baricade, vom putea pune o cărămidă la acest nou edificiu național.
În martie 1990 tipăream sub emblema editurii proprii (căreia i-am zis „Alfa” tocmai în ideea noilor începuturi), revista „Labirint” în 50.000 de exemplare. Un tiraj uriaș, dar care, tocmai pentru că punea problema în acest nou spectru al labirinturilor naționale, s-a vândut foarte ușor. Spre a însoți teoriile de experimente practice, în 13 ianuarie 1991, am
descins cu un grup de prieteni la Chișinău, sub egida Uniunii Vatra Românească. Duceam cu noi două troițe sculptate minunat de Alexandru Perța Cuza din Târgu-Lăpuș. Pe una am „plantat-o” la Ruginoasa lui Alexandru Ioan Cuza, iar pe a doua, dedicată lui Eminescu, în noaptea de 14 spre 15 iunie în Parcul Central din capitala Basarabiei, pe aleea ce duce din strada Pușkin spre Catedrala Mitropolitană.
Ar fi nevoie de o carte de cel puțin 200 de pagini pentru a descrie peripețiile grupului nostru prin meandrele birocrației de frontieră și prin cele ale administrației unei republici debusolate, păzită încă de grănicerii sovietici și acoliții lor.
Pe parcursul expediției am lucrat la un film care să lase mărturie ur­mașilor despre o faptă notabilă. Am intitulat reportajul „Drumul către noi înșine”. Și trăiam sentimentul reconfortant că noi am găsit una din cheile Re-unirii. Simbolurile religioase și culturale! Iar când, în august 1991, de la tribuna din Piața Marii Adunări Naționale, i-am îndemnat pe parti­ci­panți să nu rămână la lozinca momentului („Jos mâinile de pe Lituania”!), ci să „cheme” spiritul tutelar al Unirii, s-a pus piatra de temelie a „Independenței” unui teritoriu ce aparținea spațiului etnic românesc! La finalul lunii, am inaugurat Biblio­teca „Transilvania” în Cartierul Ciocana (cel mai româ­nizat!) și am visat că acest început va grăbi lucrurile într-o „Țară” în care cărțile cu grafie latină reprezentau unu la sută! Era episodul numărul doi din același Drum spre un Sine național regăsit cu greu.
Timpul ulterior are marcate multe încrustații realizate de mulți români aici și dincolo de Prut, chiar dincolo de Nistru, dar situația n-a putut deveni roză nici după ce a fost înmormântat Imperiul Roșu de la Răsărit. Unul dintre aceste episoade a putut fi observat de toți românii față în față cu frumoasele înscrisuri rutiere „Basarabia e pământ românesc” și „Basarabia e România”. Două sintagme definitorii, în urcare de sens, pentru a crea noua imagine identitară. Autorul acestei idei era tânărul patriot George Simion, iar inițiativele sale ulterioare au devenit dense în spațiul mioritic.
Recent am lansat la Biblioteca băimă­reană cartea sa „Blocați în labirint” scrisă în chip special către basarabeni. Dincolo de frumusețea întâlnirii regizate de colegii de la „GAZETA de Maramureș”, care i-au mai sprijinit acțiunile prin frumoase diseminări publicistice, îngrijorarea că suntem încă „tot pe drum” și tot departe de „obiectiv” ne cuprinde pe nesimțite. Astfel încât ceea ce titram la începuturi – Drumul către noi înșine – se potrivește încă. Căci calea spre o ființă comună, cărarea spre sinele românesc, poteca spre mân­gâiere e tot mai labirintică și tot mai blocată, de către cei ce gestionează administrații de o parte sau alta a râului cu „poduri de flori”.