Biblioteca de idei / Dr. Volker Wollmann şi arheologia industrială

A fost o perioadă când „distrugerea bisericilor” constituia chestiunea cea mai „imputată” statului român de către Occident, prin toate structurile sale atitudinale. Astăzi, când dispare sistematic, într-un chip năucitor, patrimoniul economic al ţării, nicio instituţie sau organizaţie occidentală nu aminteşte nimic. De parcă s-ar bucura de pierderile noastre greu comensurabile.

Totuşi, o „persoană” distinsă din Germania, un savant de excepţie, cercetează domeniul acestor moşteniri culturale industriale. Este vorba de dr. Volker Wollmann. Am mai scris despre Domnia Sa, iar pentru lucrarea „Localităţi miniere din Transilvania, Banat şi Maramureş, într-un atlas din secolul al XVIII-lea”, realizată împreună cu dr. Traian Popescu, din Germania, am făcut şi referat de propunere la Academia Română, care i-a şi acordat Premiul „Ludovic Mrazec” în decembrie 2015.Astăzi aduc în atenţie cele cinci volume dedicate artefactelor economice ce constituie „patrimoniul tehnic” al ţării noastre – „Patrimoniul preindustrial şi industrial în România”, publicate la Editura Honterus din Sibiu şi finanţate de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului, prin intermediul Forumului Democrat al Germanilor din România.

Este adevărat că în economie ansamblurile istorico-industriale se înlocuiesc ireversibil „graţie” fenomenului dezvoltării. Dar există totuşi o obligaţie culturală de conservare a unicatelor, de specificare a mostrelor, de păstrare a acelor „dovezi” care reprezintă creativitatea omenească în cel mai important segment al său de expresie. Au mai fost perioade în care elemente de patrimoniu tehnic au fost distruse sau date uitării.

În zilele noastre însă procesul evident de dezindustrializare se face cu un „entuziasm” distructiv ce nu poate fi nici cuantificat global. Domnul dr. Wollmann este „eroul timpului nostru”, care aleargă din sat în sat şi din oraş în oraş pentru a mai recupera ce se poate schiţând, fotografiind, descriind etc., iar opera sa din aceste volume constituie cea mai importantă „antologie” ştiinţifică. În acest fel, cel mai avizat istoric din România în domeniu, cum îl numeşte prof. univ. dr. Ioan Opriş, face un demers cultural, civic, ştiinţific, economic şi social, la nivelul unui (să zicem!) institut de cercetare cu zeci de salariaţi.

Cu maşina proprie şi pe banii săi vine din Germania şi peregrinează la o fostă fabrică, la o moară, la o instalaţie de produs curent electric, la un pod, la o locomotivă cu abur, într-o mină, la un hambar, la un furnal, la un teasc, la o uscătorie de hamei, la o presă de ulei, la o fabrică de săpun, la o fântână arteziană, la un far, la un orologiu etc. Pe tot cuprinsul României şi peste toată aria de dezvoltare a acestor artefacte tehnice.

Metodele sale nu doar că apelează la stilurile de cercetare ale arheologiei industriale, dar le şi „brevetează” la noi în ţară, unde contribuţiile altor „exponenţi” sunt timide, iar instituţiile statului, care ar trebui să se ocupe de acest domeniu, lipsesc cu desăvârşire.