Biblioteca de idei. Din neguri de timp, spre neuitare

O prefață are, de obicei, menirea să așeze lumină pe un chip puțin deslușit. Ca regulă generală, cel care scrie un astfel de „text deschizător” spre lectură trebuie să poarte o anumită pecete. Fie că este cunos­cător al domeniului, critic sau istoric literar, când vorbim de beletristică, etnolog, atunci când lucrarea este din acest domeniu etc., fie că are forța morală și civică atât de dezvoltată, încât poate „recomanda” o carte, după ce a lecturat-o. În cazul meu, autoarea cărții a apelat să-i scriu un text „premergător”, după ce o ediție primară a beneficiat de o altă prefață și practic rolul metodic al „cuvântului-înainte” s-a consumat. Și a făcut-o cu o argumentație care m-a „mișcat”, Lia fiind la începuturile mele profesionale nu doar o elevă excepțională, dar și un „rezervor de suflet”. Nu pot să spun că eram convins de o inerentă „devenire literară”, dar profesorul și bibliotecarul ce eram atunci și-a pus speranțe. Nu era un liceu de elită, însă la concursurile artistice triumfam, deoarece acești tineri proveneau din medii autentice, puternic impregnate de o bună filosofie populară. Lia și alții din Maramureșul Voievodal, mulți din zona Lăpușului, Chioar, Codru, Năsăud… Erau suficiente câteva elemente de decor și puteai pune de-o „botejune”, de-un „arminden” etc.
În consecință, după citirea cărții sale „Din neguri de timp, uitate”, îmi este facil să exprim gânduri apreciative, chiar dacă textul de față o să vă deruteze prin titlu. „Din neguri de timp, spre neuitare” este sintagma ce se potrivește cel mai bine ca notă distinctivă și definitorie pentru un „roman etnografic” cu titlul „Din neguri de timp, uitate”. Nu e nicio contradicție de sens, ci mai degrabă o viziune pleocroistică despre același lucru. Lia Mureșan și-a botezat romanul din perspectiva etnotropică, toate descrierile și dialogurile fiind relevante pentru universul în mișcare al satului maramureșean, pe când autorul prefeței a ales dintre numeroasele varian­te ce-i stăteau la îndemână spre a pune în lumina adevărului stările de lucruri reflectate. Pleocroismul este acel tip de fenomen de modificare a culorii anumitor cristale când sunt privite din diferite direcții. Pleocroistic eu văd în textul Liei Mureșan o veritabilă piatră prețioasă pentru universul nostru rural, un adevărat cristal-martor pentru trecuturi nu foarte îndepărtate, dar extrem de destructurante.
Am fost tentat, după prima lectură, să fac o analiză hermeneutică a lucrării spre a evidenția aspecte concrete refe­ritoare la modalitățile de reflectare folosite. N-o fac, deoarece cred că nu este nevoie. O prefață ce recomandă o carte folosind chiar decupaje din aceasta poate fi judecată drept redundantă. Deoarece, deși este așezată în fața cărții, în fapt este scrisă după ce aceasta e terminată și nu e corect ca un fapt „post hoc” să se așeze glorios „ante”. De asemenea, un astfel de „text inițiatic” nu trebuie să fie o prepovestire, ci doar o prevestire. Iar aici termenul se fixează perfect pe un cordon de semnificații poporale adânci, care vin din străfundurile ritualurilor de nuntă, ai căror vestitori aveau o costumație și un repertoriu specifice. Prin urmare, mă rezum la un rol minor. Garantez pentru cititori că toate referirile cu privire la obiecte gospodărești sau utilități, sunt timbrate veritabil. Dialogurile sunt încărcate de „patina vremii”, semn că autoarea nu s-a rupt niciodată de limbajul aproape ancestral în care și-a trăit copilăria. Intriga este condusă firesc, fără să ope­reze cu tehnici sofisticate spre a deruta cititorul obișnuit. Iar posibilul reproș al lingviștilor și etnologilor referitor la transcrierea graiului îl găsesc de prisos, cu toate regulile încălcate, pe care și eu le-am observat din poziția de „doctor în litere” de Baia Mare, dar le-am scuzat așezând replicile la locul potrivit în spațiul autentic. În plus, probabil că cei care vor citi lucrarea Liei Mureșan, vor fi consăteni, conju­dețeni sau prieteni, oameni obișnuiți cu acest fel de exprimare, chiar evadat din rigori științifice.
Unii vor zice că lucrarea e o exegeză folclorică. Alții că e un roman. Mixtura dintre cele două variante îi dă un plus calitativ și de atractivitate. Iar cei care vor iubi structura romantică a unui posibil roman vor trece cu vederea „bogăția” reproducerilor însoți­toa­re, care vin
dintr-o memorie colo­sală, demnă de toată admirația noastră.
„Din neguri de timp, uitate” ne tri­mite și spre categoria „memorii”, iar autoarea are, într-adevăr, o memorie ieșită din comun. Nici nu e de mirare, deoarece Maramureșul este una dintre regiunile cu cea mai bogată oralitate, iar păstrarea în memorie a acestor „sfinte decupaje” constituie în zonă un mandat pe viață și o probă de obârșie.
Drum bun acestei cărți, a cărei me­nire principală este să se îngrijească chiar de… neuitare.