Biblioteca de idei / Despre „feţe jupuite”

Mi-e atât de drag poetul nostru IOAN ES. POP, încât ceea ce recunosc acum ar trebui să-mi dea un sentiment de ruşine.
I-am citit abia după trei ani cartea de interviuri „feţe jupuite”, apărută la „casa de pariuri literare”, iar acest interval îmi dă senzaţia pe care o încearcă un bolnav cro­nic ce nu-şi urmează tratamentul anual.
L-am cunoscut în tinereţe, el student şi eu director de club studenţesc, dar dacă stau bine şi cumpănesc lucrurile, cei şapte ani diferenţă se eliminau uşor prin bucuria întâlnirilor zilnice, prin „servus” şi, eventual, o bere. Nu jucam rolul de „magistru”, deşi a debutat cu ajutorul meu în revista „Nord”, pe care am reînfiinţat-o „spre a face o şcoală de jurnalism” şi am condus-o dintr-un motiv simplu: fusesem ziarist în perioada 1972-1974 şi ştiam abc-ul meseriei. „Magistru” era pentru amândoi Ghiţă Pop, profesorul şi decanul, un om cu o inimă uriaşă, care ştia să iubească pe cei din jur în chip neţărmurit.
Cea mai dragă pagină din carte este cea cu numărul de ordine 89. Întrebat de Andra Rotaru despre cum îl vede Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, Ionică Pop dă un răspuns dezarmant pentru toţi cei care îl cunosc: „Domnul Manolescu m-a privilegiat în Istoria sa, de unde ies cu figură de rebel şi protestatar, pe când eu cred că am fost un depozitar de eşecuri aproape fără sfârşit. Nu mă iubesc într-atâta, încât să mă mint că laşitatea mea a fost, de fapt, curaj, iar tăcerile mele acte de frondă. Sunt mai degrabă, un om sufocat de propriile neputinţe şi nu contenesc să mă întreb: La Judecata de Apoi, măcelarii vor fi mai puţin iertaţi decât cei care consumă zilnic din carnea animalelor răpuse de ei?”.

Mi-a plăcut întotdeauna la Ioan Es. Pop modestia ascunsă prin toate felurile sale de a fi, dar nu dintr-o prefăcătorie adu­cătoare de avantaje, ci din pulsaţie spon­tană. Această dominantă caracterială părea a face parte din registrul său de pre­dispoziţii şi orice vorbă, oricât de simplă, aducea în atmosfera din jur parfumul poeziei. De altfel, indiferent de cum îl vede sau ni-l arată critica literară, Ioan Es. Pop este şi frust, dar şi tainic, şi deschis, dar şi magic şi toate aceste „note” construiesc o personalitate poeti­că distinctă. El nu se apucă să scrie poezie. El o face prin tot ce emite ca mesaj, prin seninul feţei, prin replicile neaoşe, prin vorbele sale poemice...
Nu-mi poate ieşi din minte scena în care noi doi l-am întâlnit prin ’80 pe „Magistru” pe coridorul de la Filologia băimăreană şi, la întrebarea lui Ghiţă Pop „Ce faci, Ionică?”, studentul cel nărăvaş în metafore răspunde cifrat: „Trec în revistă fetele de la Filo!”. Realizaţi ce râsete cu subînțelesuri au ţâşnit din naturile noastre ironice şi ce mândru era Ionică pentru bucuria Decanului.

Pentru cei interesaţi de biografismul lite­rar, „feţe jupuite” este o adevărată „mană în pustie”. Nu se prea găsesc mulţi poeţi care să fie atât de apreciaţi, în ciuda propriilor autodeprecieri! Mă bucur nespus că timpul magic ce ne devorează nisipul din clepsidre nu m-a lăsat să trec indife­rent pe lângă o carte de interviuri atât de vie! Ar fi fost şi o nesocotinţă personală, mai ales că la aceeaşi pagină 89, la întrebarea care i-au fost întâlnirile definitorii pentru formarea sa, Ioan Es. Pop îşi menţionează mentorii: „profesoara mea de română din liceu, Virginia Pogăciaş; profesorul meu din facultate Ion Chiş Şter; colegul meu din aceeaşi facultate Adrian Oţoiu; Teodor Ardelean, actualul director al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare; Laurenţiu Ulici... Mircea Martin... Cristian Popescu...”. Nu ştiu cum o fi pentru ceilalţi, citaţi sau necitaţi în acest „proces literar” privind genezele unui mare poet, dar pe mine mă cuprinde un fior de mândrie şi de mulţumire. Non multa, sed mulțam fain, Ioan Es. Pop!