Biblioteca de idei. Cu onorul spre… acordarea Onoarei!

Am crezut în „onoare” încă din copilărie și am învățat că aceas­ta se administrează „cu stil” de către unele autorități învredni­cite cu „recunoașterea meri­telor”. Primele „semne”, ale unui astfel de „tratament social” au fost chiar diplomele de onoa­re primite în școală, acordate selectiv și suplimentar celor care dobândesc „Premiul I”. Am realizat, astfel, că „a fi onorat” e o chestiune diferită de „a fi premiat”. Ceva mai târziu, am înțeles că unii oameni poartă titluri de onoare permanente, obținute prin proceduri bine reglementate. „Majestatea Sa”, „Alteța Sa”, „Eminența Sa”, „Excelența Sa”, „Magnificența Sa”, „cetățenia de onoare”, titluri universitare „doctor honoris causa” ș.a. mi-au intrat în vocabular, iar, dacă primele îmi erau inaccesibile, ultimele două au ajuns și-n „portofoliul personal de performanțe”.
Dar chestiunea onoarei este importantă nu doar pentru persoanele care au fost gratulate cu astfel de însemne, ci și pentru instituții. Drept exemplu stau „cărțile de onoare” întâlnite prin muzee, case memoriale, bi­blio­teci, școli, universități, întreprinderi ș.a.m.d., inclusiv în zone hermesiene (restaurante, hoteluri). De altfel, cea mai prestigioasă Carte de Onoare de la noi din țară este cea a Casei Capșa, ținută în intervalul 1907-1964, iar dacă veți căuta pe internet această „vedetă de su­­biect” veți fi surprinși de amploarea, anvergura și nobilitatea înscrisurilor, „Cartea” deschi­zându-se chiar cu o cugetare în limba franceză a Reginei Elisabeta așezată votiv la 1 ianuarie 1907!
Am făcut acest preambul pentru a readuce în atenția contemporanilor locul, rolul și rostul acestor elemente și/ sau documente care au valoare axiolo­gică pe de o parte și memorială, pe de altă parte. Și, fără a încerca o dizertație în domeniu, mi se pare de bună însoțire și anexarea în această categorie a înscrisurilor oficiale, a autografelor personalizate, unele chiar împodobite cu desene, acuarele, versuri, schițe etc. În acest fel ne racordăm și diacronic atât la considerațiile clasicilor Antichității („Onoarea este răsplata virtuții” și „Onoa­rea hrănește artele” – Cicero), cât și la cele din perioade mai apropiate în timp de noi („Onoarea e mai scumpă decât averea” – Balzac; „Dintre legile după care ne conducem, cea dintâi este onoarea” – Voltaire”).
Recent, am fost martor la o ce­re­monie religioasă desfășurată în curtea unui gospodar-tipo­graf la Fersig (Mircea Remețan – Maestrotip) și săvârșită de Păstorul cel Dintâi al Episcopiei noastre, Preasfințitul Iustin. La final, gazda, mândră de propria tipăritură, l-a rugat pe ierarhul cel puternic rugător să-i înnobileze prima pagină a Cărți de Onoare printr-un înscris de cardinalitate letrică, ca o deschi­dere spre o nouă etapă evo­lutivă. Mi s-a părut firesc și acum mi se pare chiar exemplar pentru alte „adrese”, adică acele toposuri în care munca se însoțește cu rugă­ciunea, pro­duc­ția cu cre­dința, beneficiul material cu dăruirea. Și nu sunt puține aceste „locuri alese”, dacă judecăm după mulțimea oamenilor ce înțeleg că materialul fără spiritual n-are nici cursivitate și nici trăinicie, că meritocrația funcționează mai ales în structurile sociale, economice, culturale mai mici, care respectă morala creștină și etica general umană. Dacă în aprecierea unui om de știință contează cel mai mult refe­rințele profesionale ale contemporanilor, și-n celelalte domenii aprecierile, înscrisurile de onoa­re, diplomele sau certificatele de calitate și „bună purtare” își au locul necesar și sunt bine­venite.
În consecință, „Cărțile de impresii”, „Înscrisurile memorabile decupate din texte pa­ne­girice”, „Rostirile fundamentale” și „Căr­țile de onoare” trebuie să devină însoțitoare de lucru peste tot unde incidența publică este comensurabilă axiologic.