Biblioteca de idei / Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Observând mersul lumii, cu deosebire derapajele care marchează contemporaneitatea noastră, îți vine să te gândești că Bunul Dumnezeu nu poate să ne abandoneze de tot, decât dacă această etapă face parte din proiectul Său. Ce-i drept, oamenii care trăiesc cu intensitate zilele cu probleme, ce par a depăși pu­terea noastră de înțelegere, mai au speranța de îndreptare, oricât de grave ar părea dificultățile.
Am întâlnit persoane cu multă lumină prin sufletele lor, care mărturiseau, că relația cu Dumnezeu poate fi salvatoare. La acest capitol, am întâlnit și trimiteri „bibliografice” spre mănăstirile marilor culte planetare, unde meandrele lumești sunt tratate cu indiferență, iar calea slujirii dumnezeiești nu a fost niciodată abandonată. Îmi pare că la acest capitol Ortodoxia, prin Muntele Athos, reprezintă cel mai bun exemplu de conservare a stării teotropice a omului (amintesc celor ce n-au întâlnit termenul, că e vorba de „înclinația omului spre Dumnezeu”). Stare abandonată de tot mai mulți oameni, care cred că viața lor este „normală”, așa cum „curge lumea”, fără să realizeze cât de rătăciți sunt!
Da, în muntele Athos, unde există o „republică monastică” cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei, regulile de viață religioasă sunt atât de stricte, încât mulți se întreabă cum mai rezistă călugării de acolo. Odihna (firească, omenească, dar, în acest caz, mirabilă!) cuprinde intervalul de la opt seara până la unu noaptea și de la cinci dimineața până la șapte. La ora unu bat clopotele pentru deșteptare. Urmează o oră în care monahii își fac canonul la chilie. Între două și cinci noaptea are loc slujba Utreniei și Sfânta Liturghie. La patru după amiază… Vecernia, urmată, la scurt timp, de Pavecernița și de Acatistul Bunei Vestiri.
Viața de obște din mănăstirile athonite trebuie să ne servească nouă, românilor, de „model”, nu doar pentru climatul din mănăstiri, ci și pentru omul de rând. Căci „rânduiala” ni s-a stricat la toți, chiar și la cei care mai rostim câte un „Tatăl nostru” dimineața și seara. Dacă monahii de la cele 20 de mănăstiri (17 grecești, una rusească, una sârbă și una bulgară) sunt în serviciul divin total, credem noi, ceilalți, că 2-3 minute pe zi de „stare de prosternare” sunt suficiente? Mai de­grabă ar trebui să considerăm că prin ceea ce facem slujim altor „dumnezei” (D-zeul internet, D-zeul televizor, D-zeul petreceri ș.a.m.d.), cărora le alocăm cel mai mare segment din timpul trăit conștient!
Aceste sublinieri ne vizează pe toți. Cu excepția călugărilor din „Marele Munte” și a celor din mănăstirile noastre, capabili de a deveni „frați îmbunătățiți”, toți ceilalți merităm această „palmă lumi­noasă”! Iar scriitorul rândurilor de față, așezându-se și el în fața oglinzii conș­tiinței, zice mărturisitor: „Cred, Doam­ne, ajută necredinței mele!”.