Biblioteca de idei. Bătălia pentru Porolissum

Există și poveri plăcute, pe care viața uneori ți le așază pe umerii anilor. Pentru mine, născut la Moigrad, acest reper diacronic într-unul dintre celebrele toposuri românești a constituit o astfel de „dulce povară”. Atât pentru istoria așezării de la poalele Măgurii și Pomătului, dar, mai ales, pentru semni­ficația majoră a numelui satului-cetate, Moigrad însemnând „orașul meu”. Cine l-a botezat așa e limpede, dar tot atât de limpede e că la venirea slavilor pe aceste locuri exista „orașul”, „cetatea”, vizibile de la mari depărtări. E suficient să urci astăzi la Castrul Porolissum și să te înviorezi cu perspectivele pe care un „relief dominant” ți le oferă, peste dealuri și văi, până la Câmpia Tisei sau Munții Vlădeasa.
La Porolissum istoria este însă mult mai veche, iar începuturile locuirii sunt greu de reconstituit cu exactitate. Aștept cu nerăb­dare opera de cercetare pe care o face în satul meu natal echipa arheologului Coriolan Horațiu Oprean de la institutul de specialitate al Academiei Române, condus la Cluj de acad. Marius Porumb, prietenul meu și al nostru. I-am cunoscut, din fericire, pe unii dintre „uriașii” arheologiei românești care au cinstit aceste locuri sfinte ale istoriei neamului nostru cu cer­cetări valoroase și cu des­co­periri colosale. Nu voi vorbi aici despre vestigiile Culturii Criș (5500-4000 î. e. n.) sau Culturii Tisa (2700-2300 î. e. n.), ale epocii bronzului (Cultura Co­țofeni, 1800-1700 î. e. n.), nici de descoperirile ce atestă prima epocă a fierului, ci voi sublinia că întregul univers topologic ce mi-a înveșmântat copilăria în noi reliefuri de cuvinte însemna fortificații da­cice: „Pomăt”, „Citera”, „Druia”, „Puguior” și „Sărata” dar mai ales „Măgura” și „Dosul” ș.a.
Dezvoltarea acestui perimetru strategic al dacilor, aici unde au bântuit mereu alte neamuri, i-a atras pe romani chiar înainte de cucerirea Țării de către Traian, și asta au descoperit atât academicianul Constantin Daicoviciu, cât și Vasile Lucăcel, Ale­xandru Matei, Leontin Ghergariu, Mihail Macrea, Marius Moga, Nicolae Gudea ș.a. Reper important pentru așezarea în cea mai onorabilă poziție a satului meu istoric Moigrad mi se pare a fi fost „Proiectul pentru conservarea monumentelor istorice din Ar­deal”, datat „26 septembrie 1921” și „Nota” de constituire a Rezervației arheologice de la Porolissum, pe 8 iugăre, în­tocmită de profesorul Emil Panaitescu, director al Institutului de Studii Clasice din Cluj.
Practic, între oamenii de știință români și maghiari „Bătălia pentru Porolissum” a îmbrăcat o formă de „război etnic”. Ai noștri, după Marea Unire, au știut că trebuie să gospodă­rească înțelept „zestrea strămo­șească”, iar arheologii unguri (Carol Torma, Árpád Buday, L. Szikszai, Aladár Radnóti ș.a.) preocupați să găsească „dovezi” că „dacii au fost stârpiți de romani” și că „romanitatea a fost slabă, fără vigoare, după retragerea aureliană” etc. Mai grav, săpăturile făcute în pripă au fost lăsate descoperite, lăsând cale liberă devastărilor, „Pomătul” devenind pentru sătenii din Moigrad și Jac o adevărată „carieră de cărămizi romane”! Știu asta și din vremurile copilăriei mele, vetrele de foc ale cuptoarelor din zonă fiind „artefacte” de mare va­loare! De notat că și Iuliu Maniu a primit un astfel de dar de la un consătean de-al meu, spre a-l salva din mâinile arheo­logilor „ostili”!
Dar bătăliile pentru Porolissum au îmbrăcat și alte haine, în esență civilizate. Locuitorii din Jac sunt foarte invidioși și acum pentru că Moigradul a primit și conotația POROLISSUM, în ciuda evidențelor „funciare”, căci cele mai multe obiective din Castru, inclusiv Amfiteatrul (cel mai mare din Dacia Romană), au fost descoperite în timp „în hotarul satului Jac”.

Ce putem spune mai frumos decât că Porolissumul a devenit un adevărat titlu de noblețe. Iar cartea mea de identitate are un astfel de înscris: „Teodor Ardelean, născut la 14 iunie 1951 în Moigrad-Porolissum, comuna Mirșid, județul Sălaj”.