Biblioteca de idei / Arcul lui Hadrian (II)

Din aceste câteva considerente, peste timp, dar despre timp văd în gestul doamnei prof. Georgeta Cedică, soră cu cea de-a doua soție a lui Hadrian, Olimpia, unul minunat, chiar recuperator. Articolele (studiile, sintezele, tabletele istorice, îndreptări, comentarii) publicate în revista „Steaua” în anii ’70 și ’80, chiar dacă sunt regăsibile în colecția acestei prestigioase publicații, devin abia acum eminamente utile istoricilor, sociologilor, jurnaliștilor, altor cărturari români dornici de a-și completa universul propriu de cunoaștere cu multe lucruri noi, extrase direct de la o anumită realitate (congres, conferință, întâlnire de lucru etc.) și patinate atitudinal. Istoricul de marcă descrie, precizează, îmbogățește cu sensuri și argumente, ia atitudine, investighează, certifică, nuan­țează etc., spre a face un joc de „iluminare”, prin care, atât cunoscătorii, cât și cei doar voluntar-interesați să-și lărgească orizontul. Un orizont lipsit de anchilozare pe anumite linii de relief oficiale, străin de devieri, mereu extins până în acele zone care dau osatură solidă unor chestiuni ce s-au permanentizat prin interogații. Întrebările cele mai bine specificate intră în detalii de cele mai multe ori străine chiar unor mari istorici. Iată o chestiune elocventă ca exemplu. Profesorul Daico­viciu publica în septembrie 1977 studiul „Probleme ale istoriei Daciei în dezbaterea epigrafiștilor”. E vorba de un co­mentariu aplicat la Congresul al VII-lea de epigrafie greacă și latină de la Konstanz (Elveția), reuniune în care cei mai mari savanți ai lumii din acest domeniu de mare importanță au „comunicat” lucruri extrem de relevante „pentru noi”. Provocările îl determină pe Profesorul Hadrian Daicoviciu să folosească câteva interogații utilizate sentimental ca expresii de bucurie: „Cum a ajuns însă un roman din provincia Africa să fie crescut printre costobocii din Moldova de nord sau din Maramureș?”, „Cum se explică numele Decebalus la un secol după cucerirea Daciei?”.

Volumul impresionează nu numai prin probitatea științifică a acestor „tablete istoriologice”, ci și prin bogăția tematică, toponimică, onomastică… Dacă această carte ar beneficia și de indexuri pentru nume, pentru localități sau pentru situații evenimențiale ar putea reflecta o complexitate de note istorice uriașă. În plus, terminologia latină, lexicul de specialitate, descrierile descriptive, precizările unificatoare etc. au rolul de a demonstra și explica cum cresc științele despre daci și romani într-o lume poziționată vertical spre reflectoarele istoricilor. Cel mai mult mă bucură decriptările considerate enigmatice, dar mai ales nominalizările tine­rilor cercetători de atunci, unii dintre ei fiind magiștri recunoscuți azi sau chiar personalități suite în eternitate. Felii de timp ce atunci salutau prin remarcare spiritele tinere și acum reprezintă expresii ale anvergurii științifice.

Din perspectiva zilei de azi articolele sunt în mare măsură nebiruite de uzura timpului. Dacă autorul ar fi în viață și ar dori să aducă acestei cărți ajustări spre a o face mai accesibilă, n-ar avea multe operări de făcut. În plus, după aproape patruzeci de ani, studiile își păstrează și adevărul și prospețimea. Au trecut de sita vremii și elemente ce la ceasul acela de istorie erau vânate de „cenzură”, ceea ce obligă la o apreciere diacronică, atât față de autor, cât și pentru conducerea revistei. Au rămas, ce-i drept, și unele formulări pe care orice om azi le-ar evita („… un rol important în formarea viziunii lui Constantin Daicoviciu asupra istoriei dacilor l-a jucat concepția materialist-dialectică, pe care savantul s-a străduit cu deplină bună-credință și a reușit să și-o însușească”). Păstrarea acestor „peceți de epocă” are valoare „epigrafică”! E bine să se știe și cum se plătea tribut prin anii ’80!
În concluzie, „Însemnări despre Dacia” este, istoricește vorbind, un excelent vo­lum de restituiri publicat în Anul Centenar sub semnul validității marilor valori reflexiv-istorice. Totodată scrierile lui Hadrian Daicoviciu constituie un frumos dar din partea familiei sale lărgite, oferit celor care sub semnul lui Homo doctus își alimentează permanent cunoașterea isto­rică. Metaforic vorbind, gestul distinsei profesoare Georgeta Cedică de a readuce în actualitate aceste tablete ultradocumentate seamănă cu ridicarea unui nou ARC pentru un nou HADRIAN. El vine ca o compensație, cu atât mai mult cu cât viața n-a avut răbdare cu savantul, răpindu-i posibilitatea de a-și ordona și revizui o parte dintre prețioasele contribuții la istoria Daciei! Și nu trebuie să supere pe nimeni că acest „monument istoric” se ridică la Ulmeni, în Maramureș, știut fiind faptul că și Arcul lui Hadrian a fost ridicat (și mai poate fi văzut!) la Atena.