Biblioteca de idei / Arcul lui Hadrian (I)

Scriu această însemnare cu o dragoste nețărmurită și greu de marcat prin cuvinte. În lumea marilor istorici români, Clujul a înscris câteva nume absolut remarcabile, care au adus științei naționale contribuții inestimabile. Alături de David Prodan și Ștefan Pascu, s-au impus, în primul rând, Constantin Daicoviciu și fiul său Hadrian, pe care marele savant l-a botezat predestinat închinat spre cercetarea perioadei romane în Dacia. Lumea arheologilor și istoricilor le recunoaște meritele, dar opera lor este inegală și pentru că Magistrul s-a impus ca personalitate dominantă în epocă, inclusiv social și politic iar fiul a fost mereu comparat cu figura luminoasă a tatălui, un om total, un spirit dominant, un suflet nobil. Un exponent ce poate fi gratulat cu formula astristă a secolului XIX „începător a toate”, așa cum au fost Șaguna și Barițiu la vremea lor.
Am avut un beneficiu de viață să-i cunosc pe amândoi. Hadrian era la catedră, când, ca student la filosofie, foloseam timpul liber și pentru cursurile de la istorie. Constantin Daicoviciu, rector magnificus, s-a bucurat ca un copil când a aflat de la decanul meu, Camil Mureșanu, că sunt de loc din Moigrad, căci, la fostul Porolissum, marele istoric făcuse săpături în 1937-1938 și în 1971, când s-a petrecut întâlnirea mai avea în minte oameni cu care a făcut decopertări pe „Pomăt”. Tatăl era o celebritate neumbrită de nicio îndoială metodică sau civică. Țin minte că pe actuala stradă a Memorandului din Cluj-Napoca era în vremea aceea cofetăria „Vitadulci”, foarte căutată de clienți locali sau străini, dar o masă stătea mereu neocupată. Era, de fapt, rezervată pentru „domnul academician Daicoviciu” și la auzul acestui enunț nimeni nu schița vreun gest de protest, chiar și atunci când aglomerația ducea până pe trotuar. Așa se măsura în vremurile acelea venerația neoficială față de cea mai importantă personalitate a Clujului.
Hadrian era la fel de conștiincios profesional. Ba, îndrăznesc să spun că punea în „opera de viață” mult mai multă acribie. Și era și mai chinuit de unele probleme personale pe care n-am de gând să le evoc. Era admirat de studenți, dar colegii de catedră, deși ar fi meritat, nu i-au dezvoltat un „cult Hadrian”, pentru că încă nu apusese „cultul Constantin”. Înțelegeți, vă rog, că prin ceea ce mărturisesc aici nu vreau să institui ierarhizări, mai ales în acest domeniu, care, deși mi-a fost drag de mic, n-a devenit spațiul meu profesional definitoriu, ci a rămas unul vocațional. Distanța de la care îi priveam și îi admir și acum a fost una subiectiv-superioară, deoarece am știut să mă țin în afara „urâciunilor” egoiste ale unor confrați, considerând încă de pe atunci că boala de „a nu suferi pe celălalt” bântuia și în lumea celor cu mare statură în domeniu.
Am insistat mai mult asupra unor situații „interumane” din acea vreme, deoarece consider, spre exemplu, că acad. David Prodan merita mai multă considerație decât a primit, chiar dacă stătea închis „la arhive” în lumea lui de cercetător. Iar Hadrian cred că a plătit un tribut prea mare pentru situația de a se fi născut „la umbra unui mare stejar”!

Din aceste câteva considerente, peste timp, dar despre timp văd în gestul doamnei prof. Georgeta Cedică, soră cu cea de-a doua soție a lui Hadrian, Olimpia, unul minunat, chiar recuperator. Articolele (studiile, sintezele, tabletele istorice, îndreptări, comentarii) publicate în revista „Steaua” în anii ’70 și ’80, chiar dacă sunt regăsibile în colecția acestei prestigioase publicații, devin abia acum eminamente utile istoricilor, sociologilor, jurnaliștilor, altor cărturari români dornici de a-și completa universul propriu de cunoaștere cu multe lucruri noi, extrase direct de la o anumită realitate (congres, conferință, întâlnire de lucru etc.) și patinate atitudinal. Istoricul de marcă descrie, precizează, îmbogățește cu sensuri și argumente, ia atitudine, investi­ghează, certifică, nuanțează etc., spre a face un joc de „iluminare”, prin care, atât cunoscătorii, cât și cei doar voluntar-in­teresați să-și lărgească orizontul. Un orizont lipsit de anchilozare pe anumite linii de relief oficiale, străin de devieri, mereu extins până în acele zone care dau osatură solidă unor chestiuni ce s-au permanentizat prin interogații. Întrebările cele mai bine specificate intră în detalii de cele mai multe ori străine chiar unor mari istorici. Iată o chestiune elocventă ca exemplu. Profesorul Daicoviciu publica în septembrie 1977 studiul „Probleme ale istoriei Daciei în dezbaterea epigrafiștilor”. E vorba de un comentariu aplicat la Congresul al VII-lea de epigrafie greacă și latină de la Konstanz (Elveția), reuniune în care cei mai mari savanți ai lumii din acest domeniu de mare importanță au „comunicat” lucruri extrem de relevante „pentru noi”.
Provocările îl determină pe Profesorul Hadrian Daico­viciu să folosească câteva interogații utilizate sentimental ca expresii de bucurie: „Cum a ajuns însă un roman din provincia Africa să fie crescut printre costobocii din Moldova de nord sau din Mara­mu­reș?”, „Cum se explică numele Decebalus la un secol după cucerirea Daciei?”.