Bazilica Sfântului Petru din Roma - Cel mai însemnat monument religios al Renaşterii

Cel mai însemnat monument religios al Renaşterii este Bazilica Sfântului Petru din Roma. Lucrările pentru ridicarea acestei monumentale construcţii au început la 18 aprilie 1506. Cei mai însemnaţi arhitecţi ai Renaşterii au lucrat mai bine de un secol la acest monument, care a servit ca model întregii arhitecturi catolice din secolele XVII şi XVIII. Bazilica Sfântului Petru din Roma a fost considerată expresia cea mai completă a concepţiei artistice care îmbina, conform tendinţei spre universal a bisericii, principalele stiluri într-o formulă sintetică şi generală.

Bazilica Sfântul Petru (în italiană: Basilica di San Pietro in Vaticano) din Roma se găseşte în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Imensul edificiu - lung de 186 metri, înălţimea cupolei de 119 metri, cu o suprafaţă totală de peste 15.000 m² - este ca mărime al doilea lăcaş sacru al creştinătăţii (după Bazilica Notre-Dame de la Paix din Yamoussoukro în statul Coasta de Fildeş din Africa, cu o suprafaţă de ca. 30.000 m²). Bazilica Sfântul Petru nu este o catedrală, pentru că sediul episcopului Romei - tot în persoana Papei - este bazilica “San Giovanni in Laterano”.

Grandiosul edificiu de astăzi a luat locul unei bazilici ridicate de împăratul Constantin cel Mare, la începutul secolului al IV-lea, construcţie care a necesitat demolarea Circului Vaticanus, sau Circul lui Caligula şi Nero, care se întindea în partea de sud a şantierului.

O tradiţie imemorială susţine că martiriul Apostolului Petru ar fi avut loc în acest loc, între două borne, pe „spina”, în centrul căreia a fost pus obeliscul Vaticanului.

În vremea lui Constantin, aici a fost ridicată o bazilică de formă clasică, cu o navă, un cor şi o absidă, construită în jurul presupusului mormânt al Sfântului Petru. Nava centrală era însoţită de două nave laterale mai scunde. Avea lungimea de 103 metri şi ocupa o parte a edificiului actual. Intrarea ei era precedată de un mare peristil, care se situa pe partea de vest a actualei pieţe Sfântul Petru.

În august 846, bazilica a fost profanată în timpul unei invazii sarazine, iar la începutul secolului al XIV-lea, în perioada mutării sediului papalităţii la Avignon, era în prag de ruinare.

După reîntoarcerea papilor de la Avignon la Roma, în 1378, primul papă care s-a gândit serios la reconstrucţia bazilicii a fost Nicolas al V-lea. Acesta a cerut un plan pentru o nouă bazilică lui Bernardo Rossellino, dar problemele politice l-au împiedicat să-şi continue proiectul. În anul 1505, papa Iulius al II-lea a decis să demoleze vechiul edificiu şi să-l înlocuiască cu unul mai mare şi mai modern, care să îndeplinească şi atributele unei bazilici pontificale. Proiectul a provocat un concurs de arhitectură, la care au luat parte un mare număr de artişti.

Începuturile acestui monument de arhitectură sunt legate de numele lui Donato Bramante (1444-1514), primul mare arhitect al Renaşterii în Roma. Format la şcoala din Urbino, sub conducerea lui Laurana, Bramante s-a stabilit în jurul anului 1480 la Milano, unde a construit biserica Santa Maria, lângă o mică biserică din secolul al IX-lea, într-un spaţiu atât de mic, încât absida a trebuit înlocuită cu o falsă perspectivă.

Planul adoptat de Bramante la corul bisericii Santa Maria delle Grazie din Milano a fost folosit mai târziu în proiectul Catedralei Sfântul Petru din Roma. Originalitatea lui Bramante a constat în faptul că el a înlocuit echilibrul liniilor care limitează spaţiul prin echilibrul maselor care rezultă din complexitatea raporturilor dintre volume.

Arhitectura a fost concepută de Bramante ca o uriaşă sculptură, ceea ce a dat monumentelor ridicate de el un sens grandios şi imprimând arhitecturii din primele decenii ale secolului al XVI-lea o nouă orientare.

Papa Iuliu al II-lea i-a oferit, în 1506, lui Bramante, prilejul de a-şi aplica teoriile arhitectonice la cea mai măreaţă construcţie a vremii, la noua bazilică a Sfântului Petru, în care papa voia să-şi aşeze mausoleul pe care l-a comandat lui Michelangelo. Bramante a înlocuit planul prelungit al vechii basilici cu unul concentrat, în formă de cruce greacă, care-i reducea baza la un pătrat, iar o cupolă imensă încadrată de patru cupole mai mici, aşezate la cele patru colţuri, trebuiau să încoroneze edificiul.

La moartea lui Donato Bramante, survenită în 1514, lucrările nu erau suficient de avansate, încât planurile arhitectonice să nu mai poată fi modificate. Timp de mai bine de o sută de ani, cât a durat construirea monumentului, planul a suferit mai multe schimbări. Michelangelo a fost cel care a dat mai mult avânt cupolei, ceea ce l-a obligat să întărească stâlpii de suport. Buonaroti şi-a încheiat cariera de arhitect cu acest proiect al cupolei bazilicii.

Maderna a înlocuit crucea bizantină din planul lui Bramante cu crucea latină, adică a prelungit nava centrală, conform tradiţiei catolice, şi a construit, dintr-un singur rând de coloane, o faţadă monumentală, care strică perspectiva cupolei.

Faţada în stil baroc este dominată de statuile Mântuitorului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a unsprezece Apostoli (cea a sfântului Apostol Petru se găseşte în interior). În mijloc se află loggia binecuvântării papilor, de unde Papa împarte binecuvântarea festivă „urbi et orbi”. Deasupra intrării principale se poate admira mozaicul „Navicella” de Giotto. Poarta centrală de bronz este o operă a lui Filarete, care a fost concepută în 1445 pentru vechea bazilică. Poarta din dreapta se deschide numai cu ocazia „anilor sfinţi”.

Planul bazilicei este în forma unei cruci latine cu trei „nave”. Între stâlpii navei centrale, de la transept la absidă, se găsesc 39 de nişe, fiecare cu statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. În interior se poate admira un mare număr de statui în marmură, travertin sau bronz, printre care monumente funebre de Bernini (mormântul Papei Alexandru al II-lea), Antonio del Pollaiolo (mormântul Papei Inocenţiu al VIII-lea), Arnolfo di Cambio şi de Antonio Canova.

În mijloc, sub cupolă, se află altarul principal al papilor, dominat de un baldachin înalt de 29 metri, realizat în bronz de Bernini. Imensul baldachin al lui Bernini are coloane răsucite şi ornate cu frunze de măslin şi cu albine, din emblema papei Urban al VIII-lea. Baldachinul a fost considerat cea mai mare structură artistică de bronz din lume.

În absidă se găseşte Scaunul episcopal al Sfântului Petru, susţinut de statuile a patru sfinţi învăţători ai Bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie şi Sf. Ioan Gură de Aur. Din apropierea coloanelor de susţinere a cupolei se coboară în grota Vaticanului, care reprezintă cripta bazilicei, unde sunt resturile clădirii iniţiale şi ale unui vechi cimitir, unde ar fi fost mormântul Apostolului Petru. Aici se găsesc numeroase morminte ale unor papi, cardinali şi prinţi laici.

Tot Bernini a fost cel care a realizat piaţa în stil baroc din faţa bazilicii, lucrare care a fost încheiată în 1677. Bernici a înconjurat piaţa cu două braţe imense semi-circulare, sub formă de porticuri imense cu coloane toscane. Cele două mari porticuri lasă deschisă calea spre răsărit. Deasupra celor două porticuri au fost plasate cincizeci de statui concepute de Bernini. Pentru a încheia ansamblul, Bernini a adăugat şi o fântână în piaţă.

Din punct de vedere artistic, bazilica „Sfântul Petru” reprezintă triumful barocului roman, într-un moment al istoriei europene, în care Biserica Catolică căuta să se impună ca prestigiu faţă de creşterea puterii statelor naţionale, Franţa şi Spania.

Arhitecţii cei mai importanţi care au contribuit la lucrări şi planurile Bazilicii Sfântul Petru au fost: Donato Bramante, Giuliano da Sangallo, Raphael, Baltassarre Perizzi, Antonio da Sangallo cel Tânăr, Michelangelo, Giacomo della Porta, Domenico Fontana, Carlo Maderno şi Bernini. Decoraţiile interioare au fost concepute şi realizate de o mulţime de maeştri ai picturii şi sculpturii greu de enumerat.

Bazilica „Sfântul Petru” este sediul principalelor manifestări ale cultului catolic şi are o funcţie solemnă cu ocazia celebrării sărbătorilor Naşterii Domnului, Paştelui, ritualilor din „Săptămâna Sfântă”, proclămării noilor papi şi funerarilor celor defuncţi. În „nava” laterală dreaptă au loc, din anul 1870, şedinţele Conciliului Vaticanului.

Planul final al basilicii Sfântul Petru este o cruce latină cu trei nave. De la începutul construcţiei, planurile au fost supuse reanalizării timp de 200 de ani. În pilaştrii navei centrale, ai transeptului şi absidei sunt săpate 39 de nişe cu statuia câte unui sfânt. De jur-împrejurul bolţii sunt înscrise, în limba greacă veche şi în latină, cuvintele adresate de Christos Sfântului Petru, cuvinte care, conform catolicilor, au fondat puterea pontificală: „Tu eşti Petru (Piatră) şi pe această piatră eu voi construi Biserica mea şi porţile Infernului nu se vor deschide către ea. Eu îţi voi da cheile Regatului cerurilor”.

Basilica nu are clopotniţă independentă, clopotele fiind montate în dreptul unei ferestre deschise a faţadei, plasată în latura stângă, sub orologiul din acea parte. Dispune de şase clopote, din care numai trei pot fi observate din Piaţa Sfântul Petru.

Clopotele servesc şi ca sonerie a orologiului. Cel mai mare a fost turnat în 1775, cântăreşte 9 tone şi are un diametru de 2,30 metri. Cel mai vechi clopot a fost turnat în anul 1288.

Bazilica „Sfântul Petru” reprezintă una din principalele obiective turistice pentru orice vizitator al Romei.

Venind de la podul „Sant’Angelo”, după ce parcurge îngusta stradă „del Borgo”, vizitatorului i se deschide dintr-odată, dinspre „Via della Conciliazione”, un spaţiu vast şi solemn, care-l umple de înmărmurire: vederea faţadei strălucitoare, recent restaurată a bazilicei.

Fie pe scări, fie cu un ascensor, se poate ajunge pe terasa acoperişului, după alte 537 de trepte pe „Loggia Panoramica”, de unde privitorul are o vedere magnifică asupra oraşului.