Bătălia care a dărâmat unirea lui Mihai Viteazul

În istoria românilor nu mai cunoaștem un alt caz în care prăbușirea să fi urmat atât de repede momentului de apogeu precum la Mihai Viteazul. În istoria universală, păstrând proporțiile, e un singur caz asemănător, acela al lui Napoleon Bonaparte. La amândouă aceste mari figuri găsim o acțiune militară, purtând pecetea măreției, întinse cuceriri teritoriale, o înfrângere hotărâtoare (Mirăslău-Leipzig), apoi o reluare a acțiunii și, în cele din urmă, un sfârșit de legendă. Asemănarea merge și mai departe, în ce privește temperamentul: aceeași voință, aceleași izbucniri de orgoliu, aceeași repeziciune în hotărâri.

Cauzele căderii lui Mihai Viteazul au fost răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu gene­ralul Basta, pe de o parte, și pe de altă parte, dușmănia polonezilor. Cea dintâi se explică prin mai multe fapte atât de ordin material cât și moral. Nemeșii (micii proprietari fără titluri nobiliare) unguri se împăcau greu cu gândul să aibă drept stăpânitor pe un „vlah” din neamul iobagilor lor. Ar fi admis-o totuși dacă nu s-ar fi adăugat presiunea fiscală (noul conducător dorea egalitate între națiile Transilvaniei) și mai ales prădăciunile repetate, abuzurile și crimele făcute de mercenarii neplătiți ai lui Mihai.
Domnul muntean făcuse o înțe­legere cu împăratul Rudolf al II-lea. Vechiul ban al Craiovei aducea Ardealul sub ascultarea comună a celor doi conducători, în schimb monarhul occidental trebuia să furnizeze mijloacele bănești. Mihai Viteazul se ținuse de cuvânt, dar împăratul părea că uitase de înțelegere.

Țara Românească era secătuită de necontenitele războaie și năvăliri astfel încât întreaga sumă necesară întreținerii armatei - aproape 100.000 de taleri pe lună - căzuse asupra Ardealului. Sumele votate de Dietă nu ajungeau, astfel încât soldații făceau prădăciuni, precum cea a târgului Huedin, care se făcuse însă vinovat de uciderea mai înainte a 50 de soldați de-ai domnului. În a doua jumătate a lui august 1600 se știa de conspirația unor nemeși unguri, Mihai însuși o anunța pe 23 ale lunii arhiducelui Maximilian, fratele lui Rudolf.

Pe 1 septembrie trebuia să se strân­gă Dieta la Sebeșul Săsesc spre a hotărî sumele necesare unei noi ex­pediții militare împotriva Timi­șoa­rei. În loc să vină la locul fixat, nemeșii se strâng la Turda, pro­clamă răscoala și aleg drept con­ducător pe Ștefan Csaki, unul dintre cei care se bucuraseră de bună­voința Mihai. Moise Szekely, un alt favorit al domnului fugise mai deja la polonezi. Clujul, Bistrița, Sibiul și în cele din urmă Brașovul se ridică la răscoală. Chiar ostașii domnului erau nesiguri, deoarece nu fuseseră plătiți. Unii dintre ei, vreo 300 de maghiari au trecut de partea răsculaților. O parte din armata lui Mihai Viteazul se afla în Moldova și alta în Țara Româ­nească. Situația era astfel grea. Totuși, acesta ar fi putut să sfărâme armata nemeșilor, dacă nu li s-ar fi adăugat generalul Basta cu întreaga sa oaste.
Pricina care a determinat pe Basta să acorde ajutorul său răsculaților a fost atitudinea curții imperiale față de domn. După bătălia de la Șelimbăr s-a pus problema stăpâ­nirii de drept a Ardealului. Rudolf voia să facă din această zonă o provincie austriacă, iar gândul lui Mihai era să o păstreze pentru sine. Pe dosul actului cuprinzând cererile înfățișate comisarilor imperiali, voievodul scrie cu mâna sa: „Și hotaru Ardealului, Pohta ce-am pohtit, Moldova, Țara Românească”. Au trebuit zece luni de tratative, cu propuneri și contrapropuneri, într-o atmosferă de intrigi pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la o soluție intermediară: Ardealul rămânea în stăpânirea lui Mihai, acesta purtând titlul de guvernator, ca reprezentant al împăratului și fără recunoașterea dreptului de succesiune. Din nefericire, soluția s-a dat prea târziu, pe 22 septembrie 1600. Cu câteva zile înainte, pe 18 septembrie avusese loc lupta hotărâtoare de la Mirăslău. Basta văzând ezitările și bănuielile curții imperiale, asistând apoi la prădă­ciunile și neorânduielile făcute de mercenari în Ardeal, fiind în sfârșit, solicitat insistent de nemeșii răsculați, a trecut de partea acestora. Era o eroare politică ce sa întors apoi împotriva lui Rudolf.
Raportul de forțe în bătălia de la Mirăslău a fost defavorabil lui Mihai. Avea 10-12.000 de oameni, în bună parte oaste de strânsură, în timp ce Basta dispunea de 18.000 de soldați, dintre care 6.000 de oșteni aleși, călăreți germani și flamanzi, purtând cuirase (îmbrăcă­minte de piele, din zale de fier sau plăci de metal care proteja pieptul și spatele războinici, păstrată până în sec. XIX ), precum și muschetari valoni și francezi.
Tocmai din cauza acestei inferiorități, domnul își alesese, întocmai ca la Călugăreni, o poziție strategică, bine apărată și care nu permitea o învăluire. Locul era între Turda și Alba-Iulia, în fața satului Mirăslău, pe un loc îngust, cuprins între Mureș și dealuri, având în față pârâul Lapad, iar la flancul drept o pădure întărită cu șanțuri. Basta ocupase satul și își dădea seama de avantajul lui Mihai. A ataca însemna înfrângere și de aceea pe 18 septembrie, dă ordin trupelor sale să se retragă până acolo unde locul cuprins între Mureș și dealuri se lărgea, îngăduind o desfășurare completă a forțelor.
Mihai crezând că dușmanul se retrage, neobservând că era o mișcare înșelătoare, face greșeala să-și părăsească poziția avantajoasă și, urmărind pe Basta, iese în loc larg („in campagna libera”). Aici, oastea lui nu va face față atacului frontal al cuirasierilor germani. Cavaleria se risipește, tunurile sunt pierdute în urma unei mișcări de învăluire prin flancul stâng, o parte din lefegii cazaci trecând în tabăra adversă. Mihai al cărui moral era zdruncinat - în tabăra dușmanului nu se aflau numai nemeși răsculați, dar chiar și oamenii împăratului Rudolf, comisarii pe care acesta îi trimisese în Ardeal - nu poate să restabilească precum la Călugăreni situația. Văzând lupta pierdută și oastea în risipă, trece cu calul Mureșul înot, însoțit de trei cazaci și purtând asupra lui steagul cel mare al oștirii. Patru mii de soldați mor în această bătălie, unii de glonț, de sabie, alții înecați.
Pe 20 septembrie, învingătorii intrau în Alba-Iulia, ucideau o parte din italienii, grecii, sârbii și românii din oraș, dărâmau biserica româ­nească zidită cu trei ani mai înainte, părându-li-se că nu era, se vede, de ajuns, dezgropau oasele lui Aron Vodă, înmormântat acolo și le aruncau afară. „O așa neomenie - spunea Mihai în memoriul trimis peste câteva luni ducelui de Tos­cana - n-a fost făcută nici de păgâni”. Simultan, prin lupte, în Moldova și Țara Românească, polonezii instalau alți conducători în speranța că Mihai va dispărea din istorie. Domnul muntean a demonstrat însă contrariul, reușind să redreseze situația și doar un asasinat mișelesc a curmat acțiunea reînce­­pută de bravul voievod.

 

Izvoarele arată că, în bătălia de la Mirăslău, Mihai s-a confruntat cu o dublă trădare. Mai întâi, comandantul pedestrimii formate din secui, Andrei Barcsay, a descărcat armamentul de infanterie prea devreme, astfel că efectul tirului a fost minim asupra trupelor adverse, în al doilea rând, detaşamentul de cazaci, în număr de circa 4.000,
 în loc să şarjeze trupele care
realizau manevra de învăluire, a părăsit câmpul de luptă, lăsând descoperită infanteria.
Înfrângerea de la Mirăslău, care a avut drept consecinţă pierderea Transilvaniei, putea să fie evitată cu uşurinţă, dacă Mihai Viteazul ar fi ţinut cont de sfaturile date şi s-ar fi retras spre sud-estul Transilvaniei (zona Făgăraş-Braşov), unde ar fi aşteptat ajutoarele din Ţara Românească şi Moldova.
O altă greşeală comisă a fost părăsirea poziţiei întărite de lângă satul Mirăslău, el căzând, cu prea multă uşurinţă, în capcana întinsă de Basta, care îi cunoştea impulsivitatea.
Referindu-se la această bătălie, Nicolae Bălcescu şi A.D. Xenopol au arătat că una dintre cauzele prăbuşirii lui Mihai Viteazul a fost lipsa suportului popular, el căutând sprijin la nobilimea transilvană, la mercenari, la
Habsburgi. Este, însă, greu de demonstrat că dacă ar fi făcut apel la mase, foarte dificil, de altfel în condiţiile epocii, Mihai Viteazul ar fi putut menţine stăpânirea sa, realizată cu inteligenţă diplomatică, dar şi cu sabia. Adversităţile erau foarte mari, după Basta, Mihai fiind nevoit să suporte ofensiva armatelor polone şi otomane.