Baia Mare, oraş liber regal

În cadrul seriei „Colecţii muzeale”, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş a realizat un album cu titlul Baia Mare, oraş liber regal. Vestigii şi mărturii arheologice medievale, care îşi propune configurarea, în context istoric, a statutului special de care a beneficiat oraşul o lungă perioadă de timp. Colecţiile de bunuri culturale din patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, valorizate prin intermediul acestui demers editorial doresc să ofere o imagine integratoare asupra identităţii aparte a oraşului Baia Mare, în raport cu alte aşezări urbane din Transilvania.

Baia Mare a apărut pe harta aşezărilor urbane ca urmare a activităţii de exploatare a minereurilor neferoase, primele informaţii certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul al XIV-lea, chiar dacă începuturile medievale ale activităţilor de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puţin din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Prima diplomă privilegială care poate fi studiată astăzi este cea emisă de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 20 septembrie 1347. Ţinând seama că privilegiul anterior al oraşului a ars din cauza unui incendiu, regele a acordat un nou privilegiu Băii Mari, prin care se stabileau hotarele oraşului şi se acordau locuitorilor numeroase drepturi. Se poate afirma că, în secolul al XIV-lea, Baia Mare era o structură urbană organizată, libertăţile reîntărite prin documentul din anul 1347 reprezentând privilegii specifice unui oraş liber regal care au asigurat comunităţii autonomie în organizare şi conducere.

Exploatarea metalelor preţioase a determinat înfiinţarea şi funcţionarea pentru o vreme îndelungată a unei monetării, atestată documentar din anul 1411. În cadrul monetăriei băimărene au fost bătute monede de aur şi de argint la care au lucrat meşteri locali şi specialişti renumiţi aduşi din Italia şi Germania. Monetăria din Baia Mare s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria, în 1463, spre exemplu, realizând un venit net de 20.000 de florini; prin comparaţie, monetăria din Buda a realizat la acea vreme 8.000 de florini, iar cea din Sibiu 6.000 de florini.

Oraşul Baia Mare a intrat în proprietatea Huniazilor în anul 1445. Prin reînnoirea şi lărgirea vechilor privilegii, sprijinirea mineritului şi a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii şi aducerea de noi specialişti în prelucrarea metalelor neferoase, inclusiv pentru baterea monedelor, prin construcţiile spectaculoase, ajunse până în zilele noastre ca moşteniri valoroase şi simboluri istorice şi arhitectonice, Huniazii au contribuit la configurarea identităţii unui oraş prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei.

Din punct de vedere cultural, apariţia Reformei religioase a fost benefică pentru oraşul Baia Mare, printre consecinţele acesteia numărându-se şi transformarea oraşului într-un important centru de pregătire şcolară. În anul 1547 a fost întemeiată Schola Rivulina, prima şcoală evanghelică reformată superioară. La jumătatea secolului al XVII-lea, pe piaţa oraşului Baia Mare, se întâlneau pentru a vinde şi a cumpăra diverse mărfuri negustori şi comercianţi veniţi din zone geografice foarte diferite şi îndepărtate. În centrul vechi al oraşului erau ţinute târgurile anuale care durau cincisprezece zile continuu.

Din punct de vedere administrativ, în evul mediu, oraşul Baia Mare a fost condus de un sfat, numit mai târziu magistrat, şi a avut în fruntea sa un jude primar. Sfatul sau magistratul era format dintr-un număr de 13-15 juraţi, dintre care se alegea judele primar şi avea atribuţii diverse în domeniul administrativ, al ordinii publice, economiei, impozitelor, organizării militare şi judiciare.

Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfinţind trecerea oraşului în „Partium” şi în administrarea regilor Ungariei. În anul 1748, în urma măsurilor luate de către autorităţile statului pentru sporirea producţiei de aur şi argint, a fost înfiinţat la Baia Mare Inspectoratul superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal, care a reorganizat întregul sistem de exploatare a minelor.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a consemnat apariţia unei problematici noi care, deşi cantonată iniţial pe palier ecleziastic, a pus în discuţie întregul sistem comunitar băimărean, românii de confesiune greco-catolică demarând seria demersurilor care vizau obţinerea unui lot de pământ necesar construcţiei unei biserici proprii. Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771, iar conscripţia ecleziastică din 1787 a consemnat în contul greco-catolicilor din Baia Mare o biserică de zid, un paroh şi 1.114 suflete. Structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Pătrunderea elementului românesc în interiorul oraşului a fost tot mai pronunţată, fapt datorat în primul rând creşterii necesităţii forţei de muncă.

În anul 1864, după aproximativ cinci secole de existenţă aproape neîntreruptă, monetăria din Baia Mare şi-a încetat existenţa. Anul 1872 a însemnat desfiinţarea breslelor meşteşugăreşti, locul acestora fiind luat de asociaţiile „industriale”. Între oraşele miniere din Transilvania, singurul care a avut funcţia unei localităţi centrale a fost Baia Mare, oraşul cunoscând o evoluţie deosebită.

Secolul al XIX-lea a marcat sfârşitul unei lungi perioade în care, ca oraş liber regal, Baia Mare a beneficiat de privilegii specifice statutului de civitas şi care i-au configurat o identitate aparte în raport cu alte aşezări urbane transilvănene.