Baciul Vasile - Povestea ţăranului care l-a marcat pe Mircea Vulcănescu

Unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai perioadei interbelice şi unul dintre exemplele noastre pure de verticalitate şi moralitate, Mircea Vulcănescu, a regăsit modelul perfect de om şi omenie într-un bătrân simplu, din Bârsana. Baciul Vasile devine autoritatea supremă la care Vulcănescu raportează toate acţiunile şi gândurile sale, culminând cu cuvântul său de apărare în faţa tribunalului comunist în care filosoful spune că singurul care poate să-l judece este Baciul Vasile din Bârsana Maramureşului. Mircea Vulcănescu avea să moară în temniţa din Aiud lăsând ca testament celebrele cuvinte „Să nu ne răzbunaţi”, iar Baciul Vasile s-a stins în Bârsana lui natală. Povestea care i-a legat a fost scoasă însă la lumină decenii mai târziu, după îndelungi cercetări, de către preotul satului, Gheorghe Urda.

Un intelectual român spunea că România va fi cu totul altfel când, un demnitar din ţara noastră va ţine pe birou fotografia lui Mircea Vulcănescu, filosoful numit de preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk „prinţ al cugetării”.

Puţini ştiu însă că, marele om de cultură, fost demnitar în perioada interbelică, ţinea, la rândul său, pe biroul de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe şi, mai apoi, pe biroul de şef al Datoriei Publice, poza unui om pe care îl considera model de înţelepciune şi probitate morală: Baciul Vasile din Bârsana. Mircea Vulcănescu, un om de înaltă ţinută morală şi intelectuală, care a studiat cu Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, care şi-a continuat studiile la Paris, a adunat două doctorate, unul în Drept şi altul în Sociologie, se raporta mereu la un ţăran simplu din Maramureşul Istoric. În fiecare dimineaţă şi în toate ceasurile de cumpănă, arunca ochii spre fotografia ţăranului maramureşean întrebându-se ce ar spune şi ce ar face el şi rugându-se, în gând, să fie la fel de bun şi de moral ca şi Baciul Vasile.

Mai apoi, după arestarea sa de către comunişti şi celebrul simulacru de proces în care a fost condamnat, Baciul Vasile a devenit cunoscut în întreaga ţară ca un simbol de înţelepciune. Motivul? În cuvântul său de apărare, rostit în faţa instanţei de judecată, publicat ulterior în cartea „Ultimul cuvânt”, Mircea Vulcănescu spune că singurul care are autoritatea de a-l judeca şi singurul om în faţa căruia ar da socoteală pentru toate acţiunile sale şi toată viaţa sa este Baciul Vasile din Bârsana Maramureşului.

Numai că, ulterior, Mircea Vulcănescu a fost întemniţat şi s-a stins la Aiud, oferind trupul său drept protecţie pentru un tânăr bolnav de TBC şi salvându-i în acest fel viaţa, dar pierzând-o pe a sa. A rămas în urma sa imaginea unui om de o vastă cultură, testamentul său cutremurător: „Să nu ne răzbunaţi” şi misterul unui baci din Bârsana care întruchipa înţelepciunea populară şi care avea toate şansele să rămână doar un simbol, o legendă. Asta dacă preotul Gheorghe Urda din Bârsana, un creştin şi un patriot desăvârşit, nu avea curiozitatea şi perseverenţa de a-l căuta pe Baciul Vasile aproape un deceniu, într-o riguroasă cercetare în arhive şi pe teren.     

Întâlnirea lui Mircea Vulcănescu cu Baciul Vasile a avut loc prin anii ‘30, când filosoful a venit în Maramureş, făcând parte din echipa lui Dimitrie Gusti. Preotul Urda povesteşte: „Mircea Vulcănescu era în echipa de cercetători a lui Dimitrie Gusti care a făcut o cercetare sociologică în Maramureş. În Bârsana au stat câteva zile, mi se pare că o săptămână sau două chiar, şi în timpul acesta Vulcănescu l-a cunoscut pe acel Baciu Vasile, în locuinţa căruia a şezut câteva nopţi. Acel baci era un ţăran autentic al Maramureşului, care întruchipa înţelepciunea populară a satului şi care, în acelaşi timp, era capabil să poarte un dialog cu o persoană ca şi Mircea Vulcănescu şi ceilalţi intelectuali din delegaţie. Vulcănescu a fost impresionat de înţelepciunea şi curăţenia sufletească a acestui om şi din discuţiile pe care le-a avut i-a rămas în amintire ca un reper moral”.

Deşi l-a întânit pe acest bătrân o singură dată, Vulcănescu l-a purtat mereu în suflet, ca pe o icoană de moralitate şi omenie: „L-a impresionat atât de mult încât i-a luat fotografia şi când a ajuns om important, demnitar, pe masa sa era neîncetat această fotografie, a Baciului Vasile, pe locul cel mai central al mesei de birou. Aceste amănunte le-am aflat de la fiica sa, Măriuca Vulcănescu care, după Revoluţie, a fost în Bârsana şi de la domnul Vasile Vetişanu, directorul Institutului Etnografic de la Bucureşti şi care ne-a adus la cunoştinţă, pentru prima dată, în 1983, problema respectivă şi tot atunci mi-a dat dânsul această „temă de casă”: să mă ocup, să identific cine este acest baciu Vasile.

Şi de atunci am început să mă interesez de această problemă. Vasile Vetişanu a venit împreună cu primul director al Muzeului Satului din Bucureşti, Gheorghe Focşa, cu Vasile Georgescu, un ucenic a lui Iorga, cu poetul Ion Alexandru şi alţii... au venit atunci în Maramureş, în satele importante şi încercau să scoată în evidenţă valorile acestor sate. Atunci mi-a povestit de baciu Vasile şi de Mircea Vulcănescu.

El ştia că acolo sus, în arhivă, se găsea şi această fotografie a lui Baciu Vasile spre care Vulcănescu privea în toate momentele importante şi în fiecare dimineaţă.

Privea fotografia şi purta un dialog intim cu acest baci, pe calea gândului. Când îl privea dimineaţa îşi aducea aminte de sfaturile lui, de discuţiile lor şi de chipul lui moral şi rostea un fel de rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să fie la fel de bun şi moral ca şi Baciu Vasile. Apoi, în momentul în care a fost arestat, la proces, i s-a dat dreptul la un cuvânt de apărare. El a compus un text de peste 140 de pagini în care a încercat să anihileze autoritatea morală a acestui proces şi a spus: «Dacă, totuşi, trebuie să dau seama cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, Baciule Vasile din Bârsana Maramureşului». Cuvântul lui de apărare a fost publicat. L-a transformat pe Baciul Vasile în reperul moral suprem al existenţei sale”.

Căutările părintelui Urda nu au fost deloc uşoare. Foarte mulţi dintre ţăranii autentici ai Bârsanei poartă numele de Vasile, deci, căutarea acestui Baci părea un fel de „caută acul în carul cu fân”. Dar, după aproape un deceniu, a reuşit să-l identifice: „Eu am început căutarea Baciului imediat după ce domnul Vasile Vetişanu mi-a dat ca sarcină să identific cine a fost acest Baciu Vasile. Am încercat cu credincioşii mei, mai în vârstă, să facem un buchet de peste 100 de persoane posibile pentru acel Baciu Vasile. Am căutat în arhive, am găsit peste 100 de persoane pe care îi chema Vasile. Apoi, prin metoda reducţiei, am mers aproape 10 ani din casă în casă, am redus tot 10-20, 30 de persoane, iar pentru ultimele 10 nume am făcut o cercetare şi mai aprofundată şi, în final, m-am oprit asupra acestui Baciu Vasile - Bologa Vasile, tatăl diplomatului Mihai Bologa, diplomat la Budapesta. El a decedat în deceniul 6, după 1955. Avea peste 60 de ani când l-a cunoscut pe Mircea Vulcănescu. Geologul Vasile Bologa, care a fost şi scriitor, era nepotul lui. A publicat o carte cu toate izvoarele de apă minerală din Maramureş. A mai fost un bătrân veritabil, Petru Bârsan, care între 1902-1908 a avut corespondenţă cu Sfântul munte Athos. Ţărani autentici, de o mare valoare morală. Datorită lui, Mircea Vulcănescu a scos pentru prima dată în evidenţă, în chip admirabil, Bârsana”.

După Revoluţie şi Măriuca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu, a fost interesată de legătura tatălui său cu acest baci şi de farmecul Bârsanei, astfel că, a vizitat de mai multe ori comuna, iar bârsănenii, la rândul lor, îl iubesc şi îl preţuiesc în chip deosebit pe Mircea Vulcănescu. Acum, părintele Urda îşi doreşte să transforme casa bătrânului în muzeu, iar în curtea casei, acolo unde au avut loc discuţiile de taină dintre cei doi, să le fie amplasate busturile: „Nora acestui Baci Vasile a murit la 97 de ani, acum două luni de zile. Se ştie unde este mormântul Baciului şi nora sa a stăpânit casa bătrânului, casa în care a dormit şi Vulcănescu. La înmormântarea bătrânei am făcut un apel să se transforme casa în muzeu şi să se facă un bust a lui Baciu Vasile şi a lui Mircea Vulcănescu în curte. Am cerut la înmormântare să înţeleagă valoarea acestei case şi am cerut să facă demersuri să nu se piardă nici casa, nici ograda, că se poate face un mic muzeu şi nu voi renunţa la această idee”.

Practic, ar fi primul muzeu care reuneşte imaginea unui mare om de cultură şi a unui ţăran simplu, ambii de o înţelepciune deosebită. Două ipostaze ale românului autentic dar, de fapt, un singur model. Acela al moralităţii, cinstei, patriotismului şi credinţei în Dumnezeu, valori pe care trebuie să le aibă toţi, de la baci la demnitari. Şi da, România va fi cu totul altfel când, un demnitar din ţara noastră va ţine pe birou fotografia lui Mircea Vulcănescu. Sau a mentorului său, Baciu Vasile din Bârsana Maramureşului.

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tânăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devenit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală „Înfrăţirea românească”. Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri („Conştiinţa naţională la români”, „Cine e poetul românismului”).

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent. În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj.

Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionând să-şi dea un doctorat în Drept şi altul în Sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rânduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântul, unde va scrie până la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în 1935. S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică. A mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti, a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea „Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie 1931 a ieşit în public asociaţia culturală „Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvântul studenţesc, Gând românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor.

Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori a ocupat, de asemenea, poziţii importante în administraţia naţională: 1940 - 1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. În această perioadă a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi, ulterior, regele Mihai I i-au conferit

distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forţă, a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după câteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment, ca o saltea, pentru cel doborât, salvându-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: „Să nu ne răzbunaţi!”.

„Dacă, totuşi, trebuie să dau seama cuiva de toate faptele vieţii mele, singura  autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, Baciule Vasile din Bârsana Maramureşului”.