Avortul conştiinţei naşte monştri ideologici

România are cea mai mare rată a avorturilor din Europa și printre cele mai mari din lume. Suntem printre puține țări în care numărul de copii avortați a depășit numărul populației în viață. Cu toate acestea, un raport realizat recent de un ONG și citat intens de presa centrală, vorbește de un adevărat boicot al cadrelor medicale în privința efectuării avortului la cerere. Ca și exemplu, raportul arată că în 51 de spitale nu se efectuează deloc întreruperi de sarcină. ONG-ul dă și două exemple din Maramureș: Policlinica „Sfânta Maria” și Spitalul Orășenesc Baia Sprie, numai că în graba de a arăta cum sunt încălcate drepturile femeilor, ONG-ul „uită” să menționeze că cele două instituții nu sunt spitale, ci policlinici, iar Spitalul orășenesc Baia Sprie nu mai există de ani buni. Urmează o dezbatere complexă, cu întrebări pe măsură. Ce primează: dreptul copilului nenăscut la viață sau dreptul femeii de a alege? Libertatea de conștiință a medicului nu este la fel de importantă ca și cea a femeii? Avortul la cerere, nefiind necesar, este un serviciu medical care trebuie asigurat de stat? Și, mai ales, ce ne îngrijorează mai mult și de ce?

De ani buni, România este pe primul loc la nivel european într-un top sumbru. Avem cea mai mare rată de avorturi din Europa și printre cele mai mari din lume. În 2012 spre exemplu, s-a ajuns, conform Organi­zației Mondiale a Sănătății, la 480 de avorturi la 1000 de nașteri. Asta înseamnă că din trei copii concepuți, unul este avortat.
Un procent uriaș care, în mod normal, în orice stat civilizat ar fi trebuit să genereze o dezbatere serioasă: cum au ajuns unele femei să folo­sească avortul ca și mijloc de con­tracepție? Și, mai ales, ce trebuie să facă statul pentru ca numărul copiilor avortați să nu mai depășească numărul popu­lației în viață?
Numai că, în loc de răspunsuri și dia­log, România s-a împărţit în două ta­bere situate, ca de obicei, în extremă: una care susține cu orice preț dreptul femeilor de a avorta, și cealaltă, care susține cu orice preț dreptul copiilor de a se naște. De fapt, subiectul, fiind unul complex, poate fi simplificat într-un singur fel: raportându-l la morală, conș­tiință și lege.
Și, simplu, concis și dur, avortul înseamnă uciderea unui om ne­născut. Iar în situația în care statul român oferă gratuit femeilor consultanță de planning și metode contraceptive, avortul la cerere ar trebui să fie cel mult o excepție. Numai că, în România e exact pe dos. Și mai grav e faptul că avortul la cerere a devenit tot mai răspândit în rândul adolescentelor. Și, mult mai grav e faptul că o mare parte a societății susține sus și tare că „nu e nicio problemă” și îmbracă această traumă profundă, psihică și fizică, în pachetul stră­lucitor al drepturilor omului și egalității de gen.

Recent, un ONG a elaborat un „raport de cercetare” intitulat sugestiv „Refuzul la efectuarea avortului la cerere în România 2019”. Deși documentul este extrem de „subțire” și la propriu și la figurat, are doar 27 de pagini și e realizat prin apeluri telefonice la spitale din 165 de orașe plus munici­piul București, a fost intens citat de presa centrală, care prezintă cifrele cu un dramatism demn de o cauză mai bună. Săptă­mâna trecută, titluri ca și „51 de spitale din 29 de județe refuză să facă avorturi la cerere” sau „În 51 de spitale din România nu se fac deloc întreruperi de sarcină la cerere” au ținut primele pagini ale ziarelor.
Raportul face referire la celebrul Decret 770, care a interzis începând cu 1966 avorturile în România, „un punct de referință în ceea ce privește restrângerea drepturilor femeilor”. Ca și cum, perioada actuală suferă vreo compa­rație cu cea de atunci.

Documentarea a fost realizată în perioada anterioară Paștelui, în intervalul 01.04.2019 - 23.04.2019. Întrebările adresate au fost:
„Se poate face o întrerupere de sarcină în această săptămâna la dumnea­voastră?”. Dacă răspunsul era DA, atunci se întreabă: „Dar săp­tămâna viitoare se fac? De ce este nevoie pentru a face întreruperea de sarcină?”.
Dacă răspunsul este NU, atunci se întreabă: „De ce nu se fac? Cum se procedează? Când reveniți să faceți întreruperi?”.
 
În fine, rezultatele „cercetării” la nivel național se prezintă astfel: „Din cele 158 de spitale publice care au fost contactate și care au infrastructura ne­cesară pentru a face întreruperi de sarcină:
- Se fac întreruperi de sarcină oricând în 40 de spitale din 24 de județe, niciunul din București (25.3% din spitalele care au răspuns)
- Nu se fac întreruperi de sarcină la cerere în timpul sărbătorilor religioase în 36 de spitale din 19 județe (22.7% din spitalele care au răspuns)
- Nu se fac deloc întreruperi de sarcină la cerere în 51 de spitale din 29 de județe (32.2% din spitalele care au răspuns)
- Nu am putut primi mai multe informații prin telefon în 31 de spitale (19.6% din spitalele care au răspuns)”.
Din cele 158 de spitale fac parte și câteva din județul nostru. În raport se arată succint că: „Maramureș. 6 spitale. În două dintre ele nu se fac deloc, ne-au direcționat la privat (Baia Sprie și Policlinica Sf. Maria Baia Mare). În Sighetu Marmației s-a întâmplat asta: «În joia mare sunați pentru întrerupere de sarcină, deci nu știu, cred că v-ați născut în altă eră și n-ați sunat bine, în joia mare, m-aș și teme să scot pe gură asemenea cuvinte. La maternitate, dar nu cred că vă face nimeni acuma, nimeni». În celelalte trei se fac după Paște, dar trebuie văzut un medic pentru consultație”.

Celelalte trei fiind Borșa, Târgu Lăpuș și Baia Mare. În primul rând, raportul prezintă cele două cazuri din Maramureș: Policlinica Sf. Maria și Spitalul orășenesc Baia Sprie ca și unități în care sunt refuzate avorturile la cerere uitând să precizeze esențialul: ambele insti­tuţii nu sunt spitale, ci policlinici, drept urmare „nu au infrastructura necesară pentru a face întreruperi de sarcină”, condiție menționată chiar în raport. Mai mult, Spitalul orășenesc Baia Sprie nu mai există de ani buni. Nu este o instituție de stat, ci una privată, care funcțio­nează sub forma unei policlinici de fapt și care, apropo, se numește Medspria S.A.! Deci, iată cât de ușor, două din cele 51 de cazuri naționale sunt demontate.

Cât despre cazul din Sighetu Mar­mației, faptul că această conversație are loc în joia mare, ar trebui să închi­dă orice discuție. Totuși, des­chidem una, despre care se vorbește prea puțin: libertatea de conștiință a medicului, care da, are dreptul să refuze astfel de intervenții. Medicul are toată îndrep­tățirea să aprecieze că avortul re­prezintă o crimă sau, după caz, să gândească – independent de orice considerent religios – că medicina nu este o simplă tehnologie pe care să o utilizezi după poftă și nici măcar știință.
Obiectul medicinei este viața, iar cunoașterea care oferă predictibi­litate se îmbină cu taina care oferă minuni. Astfel, tehnologia me­di-cală trebuie să rămână anexată acestui amestec inefabil de cu­noaștere și taină, de rațiune și minune.
De altfel, vechiul Cod de Deontologie Med­icală stipula posibilitatea acordată medicilor în context deontologic de a refuza furnizarea unui serviciu medical, la orice asistenţă medicală dacă acestea sunt de natură a le afecta in­de­pendenţa profesională, imaginea, valorile morale sau nu este con­formă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei medicale. Codul actual permite de asemenea acest lucru, nefiind prevăzute niciun fel de sancțiuni. De altfel și raportul citat recunoaște că doar avortul tera­peutic nu poate fi refuzat din motive de conștiință.

Mai grav este că raportul face o serie de recomandări instituţiilor cu atri­buții în domeniul sănătății. De exem­plu, Ministerului Sănătății i se re­comandă „să stabilească un protocol pentru managerii de spitale care să includă pașii necesari pentru asi­gurarea accesului neîngrădit la întrerupere de sarcină la cerere pe tot parcursul anului, în toate județele țării.
Să propună modificarea cadrului legislativ prin care se reglemen­tează avortul, în care să fie sti­pulate în mod clar sancțiuni pentru personalul medical care refuză să efectueze întreruperi de sarcină în scop terapeutic și să stipuleze în mod clar pro­cedurile aferente”. Până și au­torităților administrației publice centrale sau locale care au în subordine spitale publice li se cere „să monitorizeze condițiile în care este asigurat accesul la întreruperi de sarcină la cerere pe toată perioada anului și să monito­rizeze și dacă este asigurat personalul medical necesar în funcție de numărul populației pentru fiecare regiune, luând în considerare și statisticile existente (numărul de întreruperi de sarcină anual, numărul de întreruperi de sarcină în cazul minorelor, numărul de întreruperi de sarcină la cerere etc.) Să ia măsuri la nivel administrativ care să asigure accesul neîngrădit al femeilor la întreruperile de sarcină la cerere”.
De ce, în baza aceleași cons­ti­tuții, medicul nu are dreptul la libertate de conştiinţă? Unul dintre medicii tineri care refuză să practice avortul declara că: „Lucrez în domeniul fertilităţii, unde întâlnesc femei care îşi doresc copii, dar îi obţin foarte greu. Nu poţi pe o parte să ajuţi femeile să aducă copii pe lume, iar pe cealaltă parte să îi omori. De aceea, am renun­ţat”. Apoi, tot mai mulți medici vorbesc despre femei care folosesc avortul ca și metodă de con­tracepție: „Erau paciente care veneau lunar să facă avort, pentru ele asta era metoda de contracepţie. Îmi amin­tesc cazul unei femei care trăia pe străzi, avea patru copii, aşa că beneficia de avort la cerere gratuit. I-am indicat nişte metode contraceptive, dar nu avea bani de prezervativ sau de pilule, aşa că i-am cumpărat din banii mei un sterilet şi i l-am montat”.

Evident, mai sunt foarte multe întrebări, care merită puse: dacă legea nu prevede obligativitatea spitalelor de a oferi servicii me­di­cale la cerere, ci decizia apar­ține fiecărei unități medicale în parte, de ar trebui să fie obligate insti­tuțiile de sănătate să furni­zeze întreruperi de sarcină la cerere?

Și, încă o întrebare retorică evident, pentru autorii studiului: dacă dreptul femeilor de a face avort este îngrădit în mai multe spitale, cum de suntem campioni europeni la avorturi? Asta este cu adevărat problema, nu invers: cauzele care duc la un număr atât de mare de întreruperi de sar­cini? Cer este că avortul conștiinței unei societăți naște monștri. De gândire.

Reglementările privind avortul în țările Uniunii Europene

Din punct de vedere al legislaţiei privind avortul, țările UE se împart în 3 grupe.

În prima grupă se află Malta, Irlanda și (practic) Polonia, la care se adaugă Irlanda de Nord, aflată în componența Marii Britanii.
- Malta opreşte cu desăvârşire avortul, în ciuda presiunilor uriașe din partea ONU și UE care solicită modificarea legislaţie.

- în Irlanda, avortul este oprit cu excepţia cazului în care mama este în pericol de a se sinucide.

- în Polonia și Irlanda de Nord, teoretic se poate apela la avort dacă sarcina a apărut în urma unui viol, incest, dacă fătul are malformaţii grave sau dacă viața și sănătatea mamei sunt puse în pericol; practic însă, atât reglementările specifice cât și sprijinul dat de stat în asistarea femeilor care intenţio­nează să apeleze la întreruperile de sarcina reduc până aproape de nesemnificativ numărul avorturilor. De exemplu în cazul Poloniei, rata avorturilor este foarte redusă (în anul 2002 s-au făcut 3 avorturi / 10 000 de naşteri).

Grupul al doilea include statele în care se pot face avorturi în anumite condiţii, mai relaxate: Cipru, Insulele Feroe (teritoriu danez), Finlanda, Luxemburg, Spania, Portugalia și Marea Britanie.
 

- avortul motivat de situaţia socială şi materială dificilă este permis practic doar în Marea Britanie și Finlanda.

- în Feroe se cere și consimțământul soțului, dacă femeia este căsătorită.

- în Luxemburg, femeia trebuie consiliată cu privire la alternative și trebuie să aștepte 7 zile până la avort. Tot aici „obiecțiile de conştiinţă”, în general din motive religioase, sunt frecvente.

În grupul al treilea se află restul statelor UE, în care avortul este disponibil „la cerere”.
- în Germania, Ungaria, Belgia este obligatorie consilierea pre și chiar post avort; în Germania se fac chiar încercări pentru a determina femeia însărcinată să nu avorteze (modificări legislative determinate de scăderea catastrofală a natalităţii).

- în Italia, „obiecția de conștiință” din cauze religioase intervine în cazul multor medici solicitați să întrerupă sarcini.

- în Austria, factorul material este unul important, avortul costând destul de mult și fiind accesibil practic doar în marile oraşe. În alte state, intervenţia este gratuită, costurile fiind acoperite de la bugetul de stat (Olanda, Danemarca, Estonia).

- acordul părinţilor în cazul în care femeia însărcinata este minoră este cerut în Italia, Grecia, Portugalia, Slovenia, Slovacia.

- în Italia şi Olanda se impune o perioadă „de gândire” de câteva zile înainte de intervenţie.

- în Cehia şi Slovacia nu se pot face 2 întreruperi de sarcină la mai puţin de 6 luni distanţă, decât dacă femeia are peste 35 de ani sau a născut de 2 ori.

În țările unde avortul este disponibil „la cerere”, limita de vârstă a sarcinii până la care se pot efectua intervenții este, în general, săptămâna 12, cu excepția Sloveniei (săpt. 10), a României (săpt. 14) și a Suediei (săpt. 18).

„Lucrez în domeniul fertilităţii, unde întâlnesc femei care îşi doresc copii, dar îi obţin foarte greu. Nu poţi pe o parte să ajuţi femeile să aducă copii pe lume, iar pe cealaltă parte să îi omori. De aceea, am renun­ţat”.