„Aurul alb” al Maramureşului nu interesează pe nimeni!

Maramureşul stă pe un munte de aur care nu interesează pe nimeni! Zăcămintele de sare din judeţul nostru, extrem de valoroase şi cu o istorie impresionantă, fiind după unii, cele mai vechi mine din ţară, au ajuns simplu subiect de legende sau poveşti locale.

Atestate dinainte de cucerirea romană, minele de sare din Maramureş au scris istorii impresionante şi au bătut recorduri uluitoare. Coştiui-Ocna Şugatag-Slatina: un triunghi de aur al sării de Maramu’, ignorat în prezent. 

Sarea miocenă a fost în trecut exploatată între Coştiui şi Rona de Sus prin mai multe ocne. Salina, deschisă încă din secolele XIV-XV, a fost definitiv închisă în anul 1933, din cauza nerentabilităţii. Cu excepţia ocnei Apaffi), care a funcţionat între anii 1590-1766, toate vechile ocne sunt prăbuşite şi umplute cu apă. Ocna Apaffi, începută în anul 1580, este singura ocnă de sare din Maramureş care are formă de clopot. Ulterior, au fost excavate numai mine cu profil trapezoidal. Puţul vertical al ocnei Apaffi are o intrare pe care este aşezat un grilaj metalic. În perioada interbelică, ocna Apaffi era încă vizitabilă. În vecinătatea ocnei Apaffi se află lacul Ferencz - Francisc, rezultat în urma surpării minei omonime. Numai că, „muntele de sare” din Coştiui nu interesează pe nimeni.

Primarul din Rona de Sus, Ioan Romaniuc spune că: „Noi românii nu ştim ce valori avem! Noi, pe plan local, ştim ce avem la Coştiui, dar să vină cineva să investească aici nu se prea ştie. Alţii fac miting pentru gaze de şist, dar noi nu am face dacă ar veni cineva să exploateze ce zăcăminte avem, pentru că în felul acesta s-ar crea locuri de muncă. La noi s-ar putea face o salină extraordinară. Pentru că noi avem cea mai pură sare din Europa, este transparentă ca şi sticla, deşi în mod normal sarea are culoare mai lăptoasă. Chiar zilele acestea am primit o invitaţie la Turda într-un schimb de experienţă. Sper să găsesc pe cineva interesat să investească într-o salină şi la noi. Plus că noi cumpărăm sare de la arabi şi noi avem nişte zăcăminte extraordinare, dar nu este cine să le exploateze. Nu ar fi foarte greu să se amenajeze o salină, dar trebuie investiţie în acest sens. Dar vă daţi seama că dacă am avea aşa ceva, câtă lume ar veni aici la tratament şi automat s-ar dezvolta zona şi din punct de vedere turistic. În momentul de faţă merg băile de la Coştiui, dar doar când este soare, şi vine lumea şi îşi ia saramură pentru a pune slănină pentru iarnă”.

Numai că românii nici măcar nu-şi cercetează zăcămintele. În schimb, străinii au făcut-o: „Există un lac sărat subteran foarte frumos, o salină, dar s-a surpat intrarea. A rămas doar un puţ de acces pe verticală, dar pentru că nu este îngrijită zona, au căzut lemne în acel lac. S-ar putea însă pune la punct totul cu o investiţie în acest sens. Prin anii ’90 au fost nişte nemţi în zonă şi au coborât la lacul subteran pe nişte frânghii. Există o peşteră cu un lac sărat, la o distanţă de 40 de metri de suprafaţă. Pereţii sunt de sare, iar deasupra este o boltă de sare înaltă de vreo 20 de metri. De jur împrejurul lacului este un fel de drum de acces şi bănci din sare pe care stăteau cândva oamenii când veneau la tratament. Eu îi rog pe toţi cei care ştiu specialişti în acest sens să ne ajute să facem cumva să exploatăm aceste resurse. Am vorbit şi cu profesorii de la facultate de la Cluj şi sper că dacă vom da „sfoară-n ţară” să se găsească cineva care să înceapă să mişte lucrurile în acest sens. Lacul subteran are mai bine de 100 de metri, iar deasupra lacului este o boltă de 20 de metri. Eu nu am intrat acolo dar mi-au descris ce au văzut cei care au reuşit să coboare. Sper să se găsească cineva interesat de redeschiderea salinei, pentru că noi le acordăm tot sprijinul!”, spune Romaniuc.

Exploatări de sare cunoscute din antichitate sunt şi cele de la Ocna Şugatag. La sfârşitul secolului al XIV-lea se trece la o exploatare permanentă a sării, în cadrul unor ocne organizate prin „Cămara Regală a Sării”. Din 1489 este atestată existenţa ocnei Paul Silvestru şi a grupului de mine Ana-Iuliana şi Elisabeta, care aparţineau domeniului regal. Ocne propriu-zise de sare au apărut începând cu anul 1777.

Datorită dezvoltării industriei de exploatare a sării, statul habsburgic a adus la Ocna Şugatag mineri specializaţi, germani, polonezi, maghiari şi cehi. Documentele atestă funcţionarea între anii 1799-1822 a ocnei Bogdan, între anii 1802-1853 a ocnei Mihai (unde sarea era mai curată), iar din anul 1921 a ocnei Dragoş.

În anul 1896, la Ocna Şugatag erau deschise un număr de 3 ocne (active sau inactive). În anul 1950, datorită infiltraţiilor masive de apă dulce, ocnele au fost închise, pe locul lor formându-se apoi, în cursul timpului, lacuri sărate.

La o aruncătură de băţ de Sighetu Marmaţiei se află localitatea Slatina, cândva parte a Maramureşului, şi ea renumită pentru sarea de bună calitate scoasă din adâncurile sale. În jurul minei de sare, deschisă spre sfârşitul secolului 18, a luat fiinţă o localitate de mineri, Ocna Slatinei, care este încorporată în oraşul de azi.

Mina de la Wieliczka din Polonia este cea mai veche din lume. Are aproape un mileniu vechime şi se desfăşoară pe 9 nivele, cu galerii care însumează 300 de kilometri lungime, iar la adâncimea de 200 de metri este instalat un sanatoriu subteran, pentru tratarea anumitor boli, privind sistemul respirator.

Wieliczka este înscrisă în patrimoniul UNESCO, atât ca monument istoric, cât şi ca obiectiv turistic. Exploatând oportunităţile salinei, s-a amenajat, la adâncimea de 125 de metri, o sală de conferinţe subterană, de 1.000 locuri.

În spaţiul subteran, stau de strajă basoreliefuri şi sculpturi în sare, executate de intelectualii ocnaşi, de obicei surghiuniţi pe motive politice. Tot ei au amenajat şi o capelă, încă funcţională.