Arhimandritul Gavriil Burzo, la Simpozionul de Studii Martirologice de la Alba Iulia

Simpozionului de Studii Marti­ro­logice este organizat în fie­care an de către Arhiepiscopia Alba Iuliei, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud și Fundația Aiud, cu binecuvntarea }PS Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei. Evenimentul a debutat cu ofi­cierea unei slujbe de pomenire a tuturor celor care au suferit în închisorile comuniste, apoi au fost deschise lu­crările Simpozionului în Aula „Du­mitru Stăniloae” a Facultății de Teologie din Alba Iulia. În a doua zi a manifestării, a fost oficiată Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie de către Înaltpreasfințitul Irineu, Arhie­pis­copul Alba Iuliei, în biserica din incinta Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud (Râpa Robilor).

În cadrul simpozionului, au luat cuvântul invitaţi de renume printre care prof. univ. dr. Adrian Opre, Claudiu Târziu, Adrian Nicolae Petcu, Răzvan Codrescu, Elena Moise Solunca, pr. lect. univ. dr. Ovidiu Panaite, diac. asist. univ. dr. Răzvan Brudiu, drd. Emanuil Ineoan. Maramureşul a avut un repre­zentant de seamă la acest eveniment. Cu binecuvântarea PS Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătma­ru­lui, arhimandritul Gavriil Burzo, duhovnicul mănăstirii Breaza, a participat la eveniment însoţit de două maici ţinând o adevărată lecţie de istorie şi de viaţă participanţilor.
Părintele Burzo s-a prezentat simplu: „Cel care vă vorbește este ucenic al părintelui Florea Mureșan care a fost dus la Canal și după un an și jumătate de chinuri, acolo a promis lui Dumnezeu că dacă scapă cu viață din acel iad va construi o mănăstire”, apoi a povestit că: „În 1953, episcopul Ni­colae Colan îl numește preot în parohia Suciu de Sus unde, după un an de zile găsește în Poiana Brezei un loc frumos unde construiește o mănăstire din lemn, în stil maramureșean, cu ajutorul crești­nilor din sat. Această bucurie nu a durat decât 4 ani pentru că după această perioadă a fost arestat în noaptea de 10 spre 11 iunie 1958 și dus cu un sac de cărți în spate, pe Dealul Brezei, până la culmea Dealului Boiereni unde îl aștepta mașina verde a Securității. Și dus a fost pentru totdeauna. Dânsul a întemeiat Mănăstirea din lemn pe care au ars-o comuniștii. După eliberarea de sub comunism, cu ajutorul oamenilor
s-a construit Mănăstirea Breaza care se vede astăzi, la care vă invit și pe dum­neavoastră să veniți a doua zi de Rusalii, când este hramul sfintei noastre mănăstiri. Acolo, părintele Florea Mu­re­șan a avut două surori și intenționa să facă o mănăstire de măicuțe. După arestarea lui, surorile au fost alungate de acolo, obligate să renunțe la reve­rendă, dar după Revoluție s-a reînființat ca fiind tot mănăstire de maici. Am venit la Aiud cu maica sta­reță și cu maica economă care după ce s-a construit mănăstirea, în ultimii 20 de ani
s-au străduit foarte mult și au reușit să construiască anexele, un altar de vară iar acum lucrează la alte clădiri. Am venit cu drag la Aiud, mai ales să vedem osuarul și locul unde a murit părintele nostru Florea Mureșan. În 19 august 1958 împreună cu membrii Consiliului Parohial am redactat un memoriu adresat episcopului de Cluj Teofil Herineanu ca să intervină pentru părintele Florea Mureșan. Dar cum putea el să intervină pentru un arestat? Se auzise în sat vorba că părintele ar fi la Cluj, iar noi am făcut un memoriu prin care rugam să vină înapoi. Urmarea acestui memoriu a fost că în 23 septembrie 1958 eu, bunicul și crâsnicul bisericii am fost arestați. Ne-am întâlnit cu părintele Florea Mureșan în 17 aprilie 1959, când am fost con­damnați. Dânsul a fost acuzat la proces că în timp ce se făcea colectivizarea, el aduna pământ pentru mănăstire. A fost acuzat că a dus oameni în trei rânduri să viziteze mănăstiri din Oltenia și din Moldova, pentru că acest lucru nu era pe placul regimului comunist. A fost acuzat de asemenea că a vorbit împotriva comunismului. Dar autoritățile nu erau în stare să repare podul din centrul satului, așa că activiștii de partid au venit și i-au cerut ajutorul părintelui. Am fost la biserică atunci când a zis: «După masă, toți meșterii să veniți cu câte un lemn să reparăm podul». Și a fost reparat. Altă dată, tot cei de la conducere l-au pus să secere holdele Colectivului, iar părintele a adunat 50 de oameni, bărbați și femei, și în două ore holda Colectivului a fost secerată. Tocmai faptul că oamenii ascultau de părintele Florea Mureșan nu era privit cu ochi buni de către activiștii de partid. Așa că s-au găsit martori mincinoși care au spus diferite minciuni despre el. Dar interesant a fost că toți cei care au fost martori mincinoși împotriva părintelui Florea Mureșan, nu au murit de moarte bună”.

Arhimandritul Burzo a povestit şi câteva întâmplări cutremurătoare din temniţele comuniste: „Despre mine nu vreau să vorbesc mult. Am fost dus la cercetări în Baia Mare, la Satu Mare am fost condamnați. La închisoarea din Satu Mare am fost eu cu fătul din sat și ne-am nimerit în celulă cu doi unguri, de la care neavând altceva de învățat, am învățat «Tatăl nostru» pe ungurește, din care nu mai știu decât un fragment. În toamna lui 1959 nu știu ce le vine ungurilor că au început să cânte «Mamă dulce», iar un sergent tot ungur m-a acuzat că eu am cântat și mi-a dat 7 zile de izolare. Izolarea era așa: de la etajul 3 te duceau jos într-o încăpere de doi metri pe doi metri unde nu știai dacă-i zi sau noapte decât după felul în care ți se dădea pătura. Pentru că la ora 10 seara îți dădea o pătură să o pui pe ciment, iar la 5 dimineața ți-o lua. În primele două zile, cei de la izolare nu primeau decât apă, iar a treia zi era un terci amărât. Ca să știți, terciul este făină necernută cu un pic de mar­meladă. Iar eu, la vârsta mea aș fi mâncat în mod normal trei sau patru porții din acelea care ni se dădeau. Dar acolo primeam două polonice. Apoi am ajuns la Gherla. Aici vreau să mă opresc la un episod.
Am fost dus într-o sală mare, unde era o tinetă în colț pentru nevoile fiziolo­gice, iar acolo erau vreo 50 de deținuți. Acolo erau preoți, profesori... o ade­vărată universitate. Eu citisem cartea «Contele de Monte Cristo», dar acolo am auzit-o povestită, apoi, prelegeri despre Hegel, Kant, Schopenhauer etc. Nu a ținut mult această «universitate» de la Gherla, că am fost împrăștiați. Era o metodă de-a lor să nu ne împrietenim prea tare. Așa că am ajuns între 22 de deținuți la etajul I. Prin vizetă, comandantul Goiciu și cu Istrate – comandantul politic l-au văzut pe un preot care se ruga. Au intrat în celulă cu un cui agățat de o ață și au strigat: «Dezbrăcarea!». Am rămas toți în «costumul lui Adam». L-au pus pe preot să ne cădească în părțile ascunse, adică, cu acel cui legat de ață să cădească la fel cum preotul cădește în biserică. Apoi, au luat un polonic și au zis: «Cuminică-i, popă!», adică să ne dea fecale din tinetă. În acel moment preotul a strigat ca din gură de șarpe: «Domnule comandant, de mine vă puteți bate joc, dar de Hristos NU!». Atunci, au luat o coadă de mătură, i-au băgat-o preotului în gură și i-au scos-o prin ceafă. Așa a murit acel preot în fața noastră. Asta s-a întâmplat la Gherla. Unul dintre noi a albit complet în acele clipe.
După 3 luni, în primăvara anului 1960 am fost scoși la muncă în Deltă. Acolo, din duba în care eram duși am observat cum striga un sergent la un deținut: «Când vorbești cu mine să taci!».
M-am întrebat cum vine asta? Pentru că a vorbi înseamnă să spun și eu, să spui și dumneata. Dar acolo era altfel regula. Eram duși la munci agricole, dar în duminicile când nu mergeam la lucru aveam ocazia să învăţăm lucruri frumoase. Aici am avut bucuria, tânăr fiind, să-l cunosc pe profesorul Musce­leanu, pe prințul Ghika, pe un profesor de la care am învățat tot «Luceafărul» pe de rost, pe călugărul Dediu Sebas­tian de la Mănăstirea Ciolanul de lângă Tecuci de la care am învățat Acatistul Domnului Iisus Hristos pe de rost și Acatistul Maicii Domnului pe de rost. Ne țineam credința prin rugăciune și aveam nă­dejde că noi odată vom scăpa. Ne-au ținut în viață acolo în așa fel încât nu am știut nici când a fost ziua de Paști. Mergând la dig, am văzut venind pe apă coji de ouă roșii, și atunci am realizat că au fost Paștele și noi nu am știut. Din exterior nu au venit alți de­ținuți, ei nu ne-au spus, așa că au trecut Paștele fără să știm. Aici s-au învățat numeroase poezii de Radu Gyr dintre care mai știu una - «Ridică-te, Gheor­ghe, ridică-te, Ioane!», din Ni­chifor Crainic am știut foarte multe poezii dintre care mai știu două, iar în rest fragmente.
Dar să mergem mai departe. Era o baracă mare unde eram vreo 300 de «bandiți» cum ne spuneau nouă. Se făcea planton. Un inginer era de planton și trebuia să dea raportul. Așa că a spus: «Domnule comandant, în timpul serviciului meu a înviat Hristos». Ei bine, când i-a spus așa, l-au pus în lanțuri și l-au dus la izolare. Dar noi, ceilalți, am început să cântăm «Hris­tos a Înviat!» de răsuna baraca pentru că știam că nu au ei atâtea lanțuri pentru aproape 300 de «ban­diți» cum ne spuneau nouă caralii (caraliu în limba turcă înseamnă «suflet negru»).
Apoi am fost duși la muncă la plivit de orez, unde lipitorile ne mușcau de picioare. Iar dacă te îndreptai, erai lo­vit pe spate. «Bandiții» cine erau? Preoți, protopopi și mulți, mulți inte­lectuali.
Într-o toamnă ne-au dus la cules de porumb. Unul dintre deținuți, mai înalt, a adunat grăunțe necoapte și
le-au mâncat pentru că nu mai putea de foame. Dar acele grăunțe i s-au infectat în intestin. Întâmplarea face că în brigada respectivă erau doi me­dici chirurgi. Când am ajuns la co­lonie, omul se tăvălea de durere. Atunci, unul dintre medici a spus: «Domnule sergent, acest om are ocluzie intes­tinală și trebuie operat de urgență». A primit răspuns: «Te las». Medicul a întrebat: «De unde cuțit?». «De la bucătărie. Haideți după spirt și vată, atâta am să vă dau». Medicii au cerut să fie ținut de mâini și de pi­cioare, i-au pus o pătură în gură să muște de durere și l-au tăiat. I-au scos o bucată de intestin lungă de vreo două palme, l-au cusut la loc. Omul a stat câteva zile la infirmerie și a fost salvat.
Acestea au fost!”.

La finalul discursului său, arhimandritul a recitat două dintre poeziile învăţate în închisoare: „Cântecul potirului” de Nichifor Crainic și „Ri­dică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” de Radu Gyr.

„Era o baracă mare unde eram vreo 300 de «bandiți» cum ne spuneau nouă. Se făcea planton. Un inginer era de planton și trebuia să dea raportul. Așa că a spus: «Domnule comandant, în timpul serviciului meu a înviat Hristos». Ei bine, când i-a spus așa, l-au pus în lanțuri și l-au dus la izolare. Dar noi, ceilalți, am început să cântăm «Hristos a Înviat!» de răsuna baraca pentru că știam că nu au ei atâtea lanțuri pentru aproape 300 de «bandiți» cum ne spuneau nouă caralii (caraliu în limba turcă înseamnă «suflet negru»)”.
Arhimandrit Gavriil Burzo