Arheologie şi politică în România

Numărul 4 din Bibliotheca Marmatia, editată de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, reprezintă o interesantă lucrare semnată de Radu-Alexandru Dragoman şi Sorin Oanţă-Marghitu, cu titlul „Arheologie şi politică în România”.

 „Arheologie şi politică în România” se referă la diferite aspecte ale relaţiei dintre demersurile arheologice din România şi politică.

Toate textele cuprinse în volum au ca numitor comun situarea practicii arheologice (inclusiv a măsurilor privind patrimoniul cultural) în context sociopolitic, în relaţie cu ideologiile dominante de la un moment dat şi în raport cu relaţiile de putere din cadrul sistemului academic.

În opinia autorilor, cu trecerea timpului, arheologia românească a găsit rezolvarea problemei dezbaterii arheologice prin instituirea unui regim intelectual feudal asupra trecutului. Trecutul a fost parcelat, fiecare arheolog fiind stăpân pe o epocă, perioadă, „cultură” sau, în cazul cel mai fericit, pe un şantier pe care poate să-l conducă până la pensie sau chiar dincolo de ea.

Ca şi în evul mediu, poate ajunge în această poziţie prin învestitură, moştenire sau uzurpare. Din moment ce teritoriile sunt atât de bine demarcate, un arheolog român poate fi fericit dacă mai găseşte alţi câţiva cu care poate dezbate problemele arheologice care-l frământă. Astfel se perpetuează şi astăzi apatia faţă de apariţia unor lucrări arheologice, unele dintre ele valoroase, lipsa dezbaterii privind probleme legate de fundamentul teoretic al disciplinei noastre şi locul arheologiei în societatea română.

În continuare, autorii susţin că arheologia română de astăzi este o sumă de discursuri monotone, paralele, care se intersectează doar arareori. Mai mult, arheologii care propagă acest tip de discurs „ştiinţific”, care au suficient capital simbolic, încearcă acum să impună o singură cale de „cercetare”, respingând vehement şi violent orice erezie procesualistă sau postprocesualistă, ambele incluse laolaltă în aceeaşi categorie a curiozităţile anglo-saxone stângiste. „În chip paradoxal, mulţi dintre «profesioniştii» care impun astăzi o anumită practică arheologică nu şi-au publicat rezultatele propriilor cercetări, unele începute cu decenii în urmă. Depozitele institutelor, muzeelor şi universităţilor sunt pline-ochi de materiale arheologice nespălate, nemarcate şi necatalogate, care zac în condiţii de neimaginat. Privite ca adevărate provizii pentru viitor, „depozitele” reprezintă de fapt praful de sub covor, adică eşecul şi sterilitatea practicii arheologice din România”, afirmă autorii lucrării.

Cei doi arheologi pornesc de la ideea că discursurile asupra trecutului sunt produse de oameni aflaţi în anumite contexte istorice sau politice; în consecinţă, arheologia nu este o disciplină independentă de presiunile sau tentaţiile ideologice, politice sau sectare. Câmpul arheologic din România este departe de a fi autonom, fiind supus constrângerilor referitoare la cenzura morală, la impunerea de programe, controale academice sau comenzi politice.

Autorii şi-au dorit să mute accentul discuţiei de pe acţiunea represivă a statului pe responsabilitatea arheologilor în legitimarea acestuia şi să urmărească în ce măsură aceştia construiesc câmpuri de discurs relevante ideologic. Cei doi privesc câmpul arheologic din România ca pe o arenă în care actorii sociali produc discursuri concurente referitoare la trecut (pe care le consideră unice şi obiective), într-o competiţie a cărei miză este câştigarea unui capital simbolic, cultural sau politic.

„Orice demers arheologic este politic”

„Originile demersului nostru se află în anii de după revoluţia din decembrie 1989, în mult discutata problemă a responsabilităţii ce revin elitelor culturale (alături de cele politice) în legitimarea şi promovarea ideologiei comuniste şi, implicit, perpetuarea unui regim totalitar. Am ajuns la concluzia că orice demers arheologic este politic, că publicaţiile ştiinţifice au consecinţe în plan sociopolitic, prin faptul că pot legitima sau,

din contră, contesta ideologia dominantă.

Câmpul arheologic trebuie să fie un centru de producere a cunoaşterii, de confruntare a interpretării trecutului din diferite perspective, de înţelegere critică a prezentului.

Acestea nu se pot realiza prin aplicarea docilă a unor directive ideologice, fie ele comuniste sau neoliberale, ci doar prin înnoirea abordărilor proprii discipline. Drept urmare, în contrast cu imaginea de continuu progres al disciplinei construită în multe dintre lucrările de istorie a arheologiei, în acest volum am vrut să atragem atenţia asupra a ceea ce noi credem că este problematic sau nociv în cadrul câmpului arheologic din România, propunând totodată alte perspective.”

 

Autorii