Șapte decenii de la uciderea lui Vasile Popșa, prima victimă a Securității din Maramureș

În 1947, doi fraţi din Ieud au format primul grup de rezistenţă anticomunistă în munţi din Maramureş. Se spune că fraţii Popşa au încercat şi o unificare a grupurilor de rezistenţă din Maramureşul istoric. Numai că, într-un schimb de focuri, chiar în ziua de Paşte, Vasile Popşa a fost ucis. El a fost prima victimă a securităţii în Maramureş. Trupul lui a fost purtat în Sighet pentru a speria potenţialii răzvrătiţi. Ceilalţi membri ai grupului s-au alăturat Lotului Ţibleş.

La 7 decembrie 1947, studentul Ioan Popşa, fost şef PNŢ Maramureş, a fugit în munţi pentru a scăpa de o iminentă arestare. În toamna anului 1948 i se alătură şi alţi tineri, ur­măriţi şi ei de Securitate pentru con­vingerile lor politice: Vasile Popşa, fratele lui Ioan, Mihai Şofron, student din Sighet, Ioan Rusu, student, Ioan Hotea zis Hricu. În aprilie 1949 li se alătură şi Ştefan Tand, un ţăran din Rozavlea şi elevii Gavrilă I. Iusco, Gavrilă G. Iusco şi Ioan Dunca.
În ianuarie 1949, fraţii Popşa iau legătura cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea din Ieud, membru al PNŢ, urmărit şi el de Securitate. Acesta le acordă ajutor şi suport moral şi devine liderul spiritual al grupului. De asemenea, lărgeşte grupul de ajutorare al fugarilor cu preoţii Alexandru Chindriş şi Vasile Iusco şi călugăriţele Pelagia Iusco, Maria Sas. Membrii grupului Popşa îşi creează legături în comunele Ieud, Dragomireşti, Rozavlea, Vişeu de Jos, Şieu, Botiza, Săliştea şi Borşa. Sunt aprovizionaţi cu arme şi armament, primesc informaţii despre acţiunile securităţii în zonă şi menţin contactul cu familia. Cei care au avut însă curajul să-i ajute au fost vânaţi de Securitate, arestaţi în perioada 1949-1950 şi condamnaţi la ani grei de temniţă.

Fraţii Popşa au adunat în jurul lor şi câţiva elevi din Sighet, conduşi de Ştefan Minică, şi săteni din zonă, conduşi de Ioan Zubaşcu din Dra­gomireşti. Şi aceştia vor fi arestaţi şi condamnaţi într-un proces din 1949.
Scopul grupului Popşa era schimbarea regimului comunist, aşteptând ca semnal al declanşării luptei, începerea unui război între URSS şi puterile din occident. La sfârşitul lunii martie a anului 1949 au fost surprinşi la casa unui sătean din Săliştea. Mihai Şofron, unul dintre membrii grupului, a fost arestat.
După doi ani de rezistenţă armată în munţi, Securitatea era pe urmele fraţilor Popşa pas cu pas. Cu ajutorul unor „cozi de topor”, în noaptea de 4 mai 1949, pe când se aflau în casa familiei Dunca Dumitru (Pâţu) din Ieud, au fost înconjuraţi de Securitatea din Sighet, Baia Mare şi miliţieni din zonă. Familia Dunca avea trei copii.
Situaţia, datorită efectivului mult superior, era în favoarea securităţii şi deci se putea evita crima. Fraţii Popşa aveau fiecare câte un pistol mitralieră şi grenade. Au încercat să evite confruntarea printr-o strata­gemă pe care au mai folosit-o ca să scape din încercuire. Ioan a aruncat o grenadă în curte şi imediat după explozie a escaladat fereastra, pro­fitând de situaţie, a reuşit să fugă. Lică (Vasile) a scos capul pe geam, a fost împuşcat fără somaţie şi a căzut înăuntru. Ioan a avut o şansă extraordinară, i-au trecut 7 cartuşe prin haină, prin manta. Un singur glonţ l-a atins în picior, dar nu era grav. Cel care a căzut, a rămas într-o baltă de sânge, horcăind câteva ore, până dimineaţă când au fost nevoiţi să se predea.
Pe Lică, mort, l-au întins în mijlocul camerei, iar lângă el, pe cei trei tineri cărora li s-a pus câte-o arma în mână de către Stern, l-au pus lângă el. Au fost fotografiaţi, apoi duşi la Securitate pentru anchetă. Trupul neînsufleţit a lui Lică a fost plimbat într-o maşină prin Sighet, pentru a speria potenţialii răzvrătiţi. Au fost scoşi până şi elevii de la şcoli pentru a-l vedea. După „spectacol” a fost îngropat undeva în Cimitirul săracilor, unde aveau să i se alăture, în anii următori, mulţi dintre ctitorii României Mari. Tragedia a urmat şi în familia lui Dunca Dumitru. Casa a fost devastată; el, soţia şi două fiice au fost legate în curte. Soţia, Maricuţa, ţinea în braţe fiul de 2 ani. Stern i l-a smuls şi l-a aruncat lângă gard, într-o grămadă de urzici, spunând că puii de viperă trebuie lăsaţi să moară. Plânsul disperat al copilului a fost auzit de o bătrână din vecini, care l-a înfruntat cu curaj pe Stern şi a luat copilul să-l îngrijească. Familia Dunca a fost dusă în faţa primăriei, legată de mâini şi picioare de un stâlp şi ţinută acolo toată ziua, ca să-i vadă sătenii. Apoi au fost duşi la Securitatea din Oradea. Dunca Dumitru a fost condamnat la patru ani de închisoare, iar soţia şi fetele au fost eliberate după un an, fără a fi condamnate.
„Armata spirituală”
a fraților Popșa
În Ieud s-a format o grupare de rezistenţă numeroasă formată din slujitori ai bisericii. Grupul Popşa avea şi o „armată spirituală” formată din preoţi şi călugăriţele care asigurau suportul moral al grupului. Mulţi dintre membrii în sutană ai grupului au îngroşat rândurile „Sfinţilor închisorilor”, murind din cauza regi­mului teribil de exterminare. Au luptat însă până în ultima clipă pentru credinţă şi libertate.




Vasile Chindriş (n. 1905, Ieud - d. 15 august 1972, Cluj) a fost un preot greco-catolic român, ctitorul bi­sericii greco-catolice din cartierul clujean Iris (neretrocedată), bătut în plină stradă în anul 1942 de au­torităţile horthyste, unul din condu­­cătorii rezistenţei greco-catolice clujene din timpul perioadei comuniste. A legat o strânsă prietenie cu scriitorul şi preotul ortodox Gala Galaction şi cu poetul Tudor Arghe­zi. În vara anului 1956, guvernul comunist a cerut episcopilor gre­co-catolici rămaşi în viaţă şi trecuţi cu domiciliu obligatoriu la diverse mănăstiri ortodoxe din jurul Bu­cureştiului să certifice că mai există credincioşi români uniţi, sub pretext că astfel s-ar putea acorda libertate Bisericii Române Unite cu Roma.
Vasile Chindriş, care lucra ca func­ţio­nar şi activa în clandestinitate ca preot, şi-a luat angajamentul să dovedească existenţa masivă a credincioşilor greco-catolici români. De aceea, reîntors la Cluj şi ajutat de un mare număr de credincioşi, a convocat o adunare pentru duminica din 12 august 1956, în Piaţa Uni­versităţii din Cluj. În timpul predicii, Vasile Chindriş i-a încurajat pe cei prezenţi să rămână statornici în credinţă şi a criticat broşura „Lenin despre religie”, arătând că totuşi până şi Lenin cere respectarea convingerilor şi apartenenţei religioase. După terminarea liturghiei duminicale, la care au participat peste 3.000 de credincioşi, cei pre­zenţi au semnat un memoriu adresat guvernului comunist, pentru acordarea libertăţii Bisericii Române Unite cu Roma şi eliberarea clericilor arestaţi. Memoriul cu semnă­turile a fost dus la Bucureşti de către judecătorul Mihai Berindean, încadrat pe atunci ca simplu muncitor, dar nu a fost luat în considerare de Departamentul Cultelor. Spre seară, Securitatea l-a arestat pe Vasile Chindriş împreună cu toţi preoţii care au săvârşit liturghia, precum şi pe laicii consideraţi organizatori ai „manifestaţiei reacţionare”, între care s-a numărat Vasile Fărcaş, fost preşedinte al Tribunalului Cluj. Tribunalul Militar l-a condamnat pe părintele Vasile Chindriş la şapte ani de închisoare grea. A fost eliberat din închisoare în anul 1964 şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bucu­reşti, unde şi-a reluat activitatea pastorală săvârşind zilnic liturghia prin casele unor credincioşi bucureş­teni curajoşi, inclusiv ortodocşi, cununând şi botezând în taină. Ulterior şi-a continuat activitatea pastorală la Cluj. Pentru faptul că în anul 1967 a săvârşit slujba de Paşti în locuinţa sa din str. Eroilor 10, împreună cu preotul Ieronim Şuşman, cei doi au fost arestaţi şi condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj la trei ani de închisoare. După eliberarea din închisoare a mai trăit doi ani.
A murit de ziua Sfintei Maria, pe 15 august 1972. A fost înmormântat în Cimitirul Hajongard, în prezenţa unui număr mare de credincioşi veniţi să-l conducă pe ultimul drum.

Vasile Hotico s-a născut în anul 1922, la 28 noiembrie, în comuna Ieud. Din clasa a V-a a studiat la Sighetu Marmaţiei, la Liceul Pedagogic, liceu care se numea pe atunci Şcoala Normală, clasa a V-a de acum fiind echivalentă cu clasa I-a de liceu. Acolo a terminat cele 7 clase ale liceului, orientându-se spre Academia Teologică de la Oradea, instituţie de mare prestigiu. Termină cu bine studiile, studii ce sunt făcute în perioada celui de-al doilea război mondial.
După absolvire, predă un an latina la Liceul „Dragoş Vodă”, după care se căsătoreşte şi se hirotoneşte pe seama comunei Borşa, Maramureş.
Preot greco-catolic, vicar al Mara­mu­reşului, a fost arestat la 24 ia­nuarie 1949, pentru refuzul de a trece la ortodoxism. Torturat în timpul anchetei la Securitate, a fost condamnat la 8 ani temniţă grea. Eliberat în 1956. Rearestat în 1960. Condamnat, din nou, la 8 ani închisoare, pentru acelaşi motiv: refuzul de a renunţa la catolicism. Detenţia la penitenciarele Sighet, Cluj, Aiud. Eliberat în 1963.
A avut 6 copii, 3 băieţi şi 3 fete. Soţia lui a murit în 1967, rămânând văduv. A desfăşurat o activitate bogată în perioada de dinainte de revoluţie, fiind urmărit de Securitate. După 1990 devine protopop al Sighetului şi vicar foraneu al Mara­mureşului istoric. Participă şi la reactivarea parohiilor româneşti de peste Tisa, din actuala Ucraina.
Moare la 5 ianuarie 1995. Unul din fiii săi este Pr. Hotico Vasile, protopop de Iza-Vişeu şi paroh la Dragomireşti.

Sora Pelagia Iusco se afla din 1944 în Bucureşti, ca şi călugăriţă în ordinul Notre Dame de Sion. În pri­măvara lui 1948, directoarea liceului a fost chemată la Ministerul Învăţă­mântului, unde i s-a cerut să semneze adeziunea la doctrina marxistă. Pentru că a refuzat, câteva săptă­mâni mai târziu liceul a fost ocupat de trupele de Securitate, iar cele 150 de călugăriţe au fost practic sechestrate în încăperi. Cu greu, sora Pelagia a fost lăsată să se întoarcă acasă, la Ieud. Dar, în toamna ace­luiaşi an a început valul de arestări. Întâi a fost ridicat preotul satului, Ioan Dunca-Joltea, apoi părintele Vasile Dunca-Boboiog.
În toamna aceluiaşi an a fost arestată şi sora Pelagia şi băgată singură într-o ce­lulă din Sighet, unde a fost anchetată timp de două săptămâni: „Trei nopţi şi trei zile n-am primit niciun pahar cu apă. Apoi am primit o zeamă lungă. După două săptă­mâni mi-au dat drumul cu condiţia să mă prezint zilnic la postul de miliţie din Ieud”, povesteşte sora în cartea „Mărturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramureş”.
În martie 1949, sora Pelagia este din nou arestată şi adusă la Sighet, împreună cu o altă ieudeancă găsită vinovată pentru „crima” de a deţine nişte cărţi de rugăciuni. I s-a dat drumul, dar câteva luni mai târziu a fost încarcerată din nou împreună cu câteva călugăriţe din Ieud.
După ancheta de la Sighet, au fost trimise la Oradea, într-o încăpere cu vreo 60 de persoane, în care deţinuţii leşinau pe capete din cauza lipsei de aer. Sora Pelagia a fost apoi despărţită de celelalte şi izolată vreme de trei luni. De multe ori, în timpul anchetei, a fost bătută crunt, la fel ca şi celelalte măicuţe. Mai mult, securiştii aveau o plăcere diabolică în a le numi „depravate”. Procesul i-a adus 3 ani de condamnare, în urma unei pledoarii incredibile a procurorului care a arătat rozariul şi a spus: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tine­rilor”.

Ioan Dunca Joldea – născut la 27 noiembrie 1904, la Ieud. A fost membru în delegaţia permanentă şi vicepreşedintele organizaţiei PNŢ-Maniu din Maramureş. A desfăşurat o propagandă intensă contra alipirii Maramureşului la Ucraina.
A creat un adevărat grup de sprijin moral pentru Gruparea Popşa, din care făceau parte preoţi şi călugăriţe. Oficia slujbe în clandestinitate. Prin sentinţa 1/1950 a Tribunalului Militar Cluj a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. A fost încarcerat la Baia Sprie, Aiud, Gherla.