Șapte decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici din Maramureș

De pe pereții întunecați ai celulei 74 a Închisorii Sighet privesc 18 tineri. Un amestec de inocență, idealism și fermitate, dar mai presus de toate, acea seninătate pe care o au doar cei care știu că se află pe drumul bun, hărăzit de Dumnezeu pentru ei. Cei 18 tineri care privesc deasupra paturilor ruginite de fier sunt „primii bandiți” ai Maramureșului, arestați de comu­niști în august 1948 și cei care au „inaugurat” cumplita închisoare po­li­tică de la Sighetu Marmației. Regimul represiv comunist a ales pentru debutul terorii niște „duș­mani ai poporului pe măsură”: un grup de tineri cu vârste cuprinse între 16 și 22 de ani. Ei aveau să țină piept unui regim diabolic aproape perfect, cu singurele arme pe care le aveau la îndemână: ru­găciunea, cântecul și mai ales curajul. Și da, au învins.
Povestea „Lotului Vișovan” începe în primii ani de la instaurarea comunismului, când un grup de ti­neri din Maramureșul Istoric, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației au pus bazele unei organizații creștine, patriotice și mai ales anticomuniste. În vara lui 1948, tinerii se aflau în vacanță, în satele lor. Era o vreme ploioasă şi ciudată, care îţi bagă umezeala în oase la fel ca beciurile securităţii. Tinerii auziseră că începuse prigoana, dar se gândeau că ei n-au făcut nimic rău. În fond, a crede în Ţară, Neam şi Dumnezeu nu poate fi infracţiune. Se întâlneau săptă­mânal, discutau ştirile politice, se rugau, citeau... Şi se pregăteau pentru rezistenţa anti-comunistă, sub conducerea directă a lui Ioan Gavrilă Ogoranu. Uneori, făceau marşuri pe dealuri şi exerciţii fizice. Dacă ar fi fost nevoie, urmau să se retragă în munţi, să se ascundă, să facă orice. Dar să nu se supună. Ei au trăit lupta maramureşenilor împotriva activiştilor ucraineni care voiau alipirea judeţului Ucrainei, alegerile falsificate din 1946 şi au auzit poveşti despre lagărele ruseşti... Alţii, ca refugiaţi din Ardealul de Nord, au ajuns la studii în Bucovina şi au aflat de acolo despre masacrele comise de sovietici împotriva populaţiei româneşti. Ştiau că ţara nu se îndreaptă într-o direcţie bună şi au decis să reacţioneze, aşa cum o puteau face nişte elevi.
Numai că, în viziunea nou instauratei puteri comuniste, toate acestea reprezentau crime grave, iar ei, din patrioți, deveniseră „dușmani ai poporului” și „bandiți”. Așa că au fost arestați, rând pe rând, interogați, bătuți, aruncați în beciurile securității și apoi în Închisoarea Sighet.

Petru Codrea, unul dintre puținii supraviețuitori din „Lotul Vișovan”, povestea într-un interviu acordat în 2015 preotului Marius Vișovan, fiul lui Aurel Vișovan: „Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.
Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern, la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…
Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate. Apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet, alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus «lotul Vișovan», după numele liderului nostru.
Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles, orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.
Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.
Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total, până aproape de plecarea la Cluj la proces”.

De la Securitate, pe 29 august 1948, tinerii au ajuns la închisoarea Sighet, pe atunci închisoare de „hoţi”. Întâi, câte doi în celulă, apoi, din noiembrie, au fost băgaţi toţi 18 în aceeaşi celulă 74, să nu moară de frig. În jur erau doar două vase specifice unei celule. Apoi, au apărut nişte paturi, câte unul pentru doi deţinuţi. Şi atât. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vânăt de frig şi ploaie. Iar terciul... Terciul dezgustător de atunci li s-a părut bun după ce au ajuns în alte „iaduri” comuniste. Acum, toţi spun că cele câteva luni petrecute împreună în celula 74 au fost cele mai puţin rele din infernul care a urmat. Directorul închisorii era civil, gardienii nu deprinseseră încă metodele de tortură, iar foamea, frigul şi nedreptatea erau mai uşor de învins împreună.

În cartea lui Marius Vişovan, Gheorghe Bulacu mărturisea: „În celula 74, am dormit câte doi într-un pat. Condiţiile erau tot proaste, dar faptul că eram toţi împreună a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viaţa de şcoală, învăţam fiecare din ce predau ceilalţi: Aurel Vişovan ne preda limba italiană, alţii, matematici, istorie sau relatau conţinutul unor cărţi pe care le citiseră”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane. Ziua, deţinuţii nu aveau voie să se întindă, li s-a interzis să cânte sau să vorbească cu voce tare. Ion Ilban îşi aminteşte că, la un moment dat, cântau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a deschis uşa şi s-a răstit: „Ce cântaţi, măi?”. Vişovan a avut inspiraţia să răspundă: „Cântăm Doina lui Eminovici, poetul României proletare”. Auzind un nume cu rezonanţă rusească, gardianul s-a domolit.
După nouă luni de detenţie la Sighet, tinerii din „Lotul Vişovan” au fost anunţaţi să-şi facă bagajele. La câţiva metri de uşa închisorii aştepta un camion fără prelată şi, pe deasupra, cu oblonul spart. În jurul camionului erau soldaţi înarmaţi, ofiţeri în civil şi un sergent încruntat. După câteva ore, tinerii au ajuns la închisoarea Satu Mare, iar de aici, într-un vagon special, au plecat spre Cluj. Aici au fost despărţiţi şi încarceraţi într-o cameră în care erau înghesuiţi 64 de deţinuţi. Regimul de detenţie era crunt: oamenii abia încăpeau în picioare, darmite culcaţi, tinetele gemeau de resturi şi mai erau şi ploşniţele.
După o vreme s-a dus vestea că încep procesele. Primii pe listă au fost subinginerii din Baia Mare, aşa că Vişovan a profitat de anunţ să le explice tinerilor să nu cumva să facă vreunul pe băţosul, să-şi mărească pedeapsa.
La scurt timp au fost strigaţi pe rând şi încolonaţi pe hol. Clădirea tribunalului militar era paralelă cu puşcăria aşa că rapid au ajuns în sala de judecată, ticsită de lume şi ostaşi. În cartea „Cu ghiozdanul la închisoare”, Gheorghe Andreica povesteşte cum a decurs procesul: „Cel mai mult m-a uimit actul de acuzare al procurorului. Acesta se compune din două părţi distincte: în prima parte era vorba de activităţile «criminale» pe care le-am dus înainte de a ne fi născut, până în ceasul înfiinţării organizaţiei. Acest segment al actului de acuzare era citit de pe o foaie de hârtie şi presărat cu mulţi ghimpi otrăvitori: «criminali», «terorişti» etc.”
Vişovan a luat şi de această dată toată vina asupra lui, spunând cu mândrie că nu-l înspăimântă anii de pedeapsă, oricâţi ar fi. Cine s-ar fi gândit că Vişovan va ajunge în focurile reeducării de la Piteşti?!
După proces a urmat aşteptarea. Andreica povesteşte că: „Doream din tot sufletul să primesc o condamnare mare spre a nu mă despărţi de camarazii mei cu care eram atât de unit încât aveam senzaţia că fiecare din ei e o parte distinctă din trupul meu. Nu puteam concepe alte prietenii în afara celor pe care le aveam. Oare ce condamnare voi lua? Cum aş putea să aflu? Trebuia neapărat să aflu, chiar acum! Am luat un zar confecţionat din pâine şi l-am aruncat. A ieşit numărul 2. Nu se poate… Am mai dat o dată. A ieşit tot 2. Am luat două zaruri – şi culmea – a ieşit doi-doi. Am mai dat în continuare până ce zarurile s-au schimbat. După vreo trei zile veni şi grefierul şi ne citi sentinţele. Cea mai mare a fost a lui Vişovan – zece ani de temniţă grea. Noi, ceilalţi am fost condamnaţi la închisoare corecţională între doi şi cinci ani”. Cei mai mulţi dintre elevi au ajuns la Târgşor, unde regimul de detenţie nu era încă atât de sever. În schimb, Aurel Vişovan a fost trimis la Piteşti, unde peste câteva luni au început focurile reeducării.
Din 1950, cei cu pedepse mari au plecat de la Târgşor fie la canal, fie la sinistra închisoare Gherla. Ioan Ilban, Petru Ulici şi Grigore Hotico au ajuns la Gherla, unde un grup de reeducaţi veniţi de la Piteşti au încercat să aplice şi aici spălarea creierelor prin tortură.
Elevii care au ajuns la Târgşor se ajutau între ei, împărţind toate pachetele primite de acasă. Acesta avea să fie unul dintre capetele de acuzare ale unui proces înscenat prin 1958. Membrii lotului Vişovan au fost arestaţi din nou, pe motiv că au avut o activitate duşmănoasă la adresa Guvernului, au ţinut legătura între ei după eliberare, au ascultat posturi clandestine şi chiar că ar fi încercat să organizeze o mişcare similară celei din Ungaria, din 1956, denumită „Familia Maramureşeană”. Printre acuzaţii se afla inclusiv faptul că, la Crăciun, unul dintre tineri a cântat în casa preotului din Budeşti o colindă pe versuri de Radu Gyr. Şi de această dată, Aurel Vişovan a luat vina asupra lui, deşi nici măcar nu se întâlnise cu foştii camarazi în această perioadă, dar toţi au fost condamnaţi la alţi ani grei de puşcărie.
În cartea „De la Cluj la Satu Mare”, Gheorghe Andreica povesteşte episodul procesului mascaradă: „În camera în care aşteptam noi – dinainte osândiţii – au dat năvală vreo zece civili – în frunte cu comandantul securităţii, colonelul Retezaru. Am fost chemaţi cu glas scăzut de către unul din anchetatori şi aranjaţi în rând unul câte unul. În frunte se găsea Aurel Vişovan iar plutonul era încheiat de Ionică Motrea. Eram în total 15 inşi. Mi-am dat seama că aranjamentul simboliza condamnările ce urmează să le primim.” Deţinuţii au fost aşezaţi pe o bancă, iar în faţa lor erau aranjate două rânduri de scaune pentru „invitaţii de onoare”. În scurt timp a sosit primul secretar, maiorul Misăilă – şeful anchetatorilor de la securitatea din Baia Mare şi diferiţi delatori.
La scurt timp, un procuror ce răsfoia voluminosul dosar începe să citească actul de acuzare: „Banda urmărită de multă vreme de organele noastre de securitate face parte dintr-un plan mai amplu de răsturnare a regimului prin forţă armată. În anul 1948 au fost condamnaţi de către instanţele noastre populare în modul cel mai blând, ţinându-se seama de vârsta lor fragedă. După arestare s-au reorganizat din nou în închisoarea, formând organizaţia sub numele conspirativ de «Familia maramureşenilor». În închisoare, au continuat activitatea de recrutare de noi membri, i-au îndoctrinat până la fanatism în vederea răsturnării regimului nostru prin forţă. Practic, ieşind din închisoare, primul lucru pe care l-au făcut a fost să ia legătura între ei şi să se organizeze în grupuri mici, de la Sighetu Marmaţiei şi până la Borşa, în continuare peste munţi, într-un triunghi cu vârful la Cluj, în centrele studenţeşti. Cel mai de încredere dintre ei, Radu Constantin – a făcut legătura dintre bandele din Bucureşti, în fruntea cărora se găseau Paul Atanasiu şi profesorul Zamfiroiu, precum şi fiica acestuia, Rodica Zamfiriu. Acesta avea funcţia de agent de legătură între diferite bande.”
Auzind asemenea inepţii, Nistor Man şi-a pierdut controlul şi a strigat: „Satană!”. Toată sala s-a înfiorat, iar Nistor Man a fost ţinut în picioare pe toată durata procesului.
Procurorul a luat din nou cuvântul, de această dată vorbind liber. Era cât pe ce să termine rechizitoriul, când, cuprins de inspiraţie, a exclamat: „Aceşti criminali au citit POR-TO-CA-LE-LE înţelepţilor Sionului”. Toată sala a izbucnit în râs, de modul în care procurorul a pocit cuvântul „protocoale”.
A urmat interogatoriul. Primul a fost introdus în sală Vasile Dunca. A urmat Vişovan, care a explicat cum, sub presiunea terorii a semnat declaraţia şi a spus că, deşi nu s-a întâlnit cu ceilalţi din 1949, când s-au despărţit la închisoarea Jilava, „dacă există vreo vinovăţie – atunci singurul vinovat sunt eu care i-am organizat în 1947. Cer să fiu pedepsit a doua oară pentru acest lucru iar ceilalţi, care-s nevinovaţi să fie puşi în libertate”. A urmat Nistor Man care a respins acuzaţiile procurorilor, apoi Fănică Deac, Gheorghe Andreica, Fănică Coman, Nelu Dunca şi ceilalţi. Toţi au avut declaraţii scurte şi demne.
Au urmat martori ticluiţi, şi în final pledoariile avocaţilor care mai mult au acuzat decât au apărat. Nistor Man a izbucnit pentru a doua oară, strigând: „Seca-ţi-ar glasul, Satană!”, îndrăzneală care i-a adus mai bine de o lună de carceră. După mai multe zile au venit şi sentinţele: Aurel Vişovan - 25 de ani de muncă silnică; Nistor Man - 22 de ani de muncă silnică; Radu Constantin - 20 de ani de muncă silnică; Gheorghe Andreica şi Ioan Dunca - 16 ani de muncă silnică; Gheorghe Bulacu - 15 ani de muncă silnică; Minică Ştefan, Ion Hotea şi Ştefan Coman câte 10 ani de temniţă grea; Vasile Hotico şi Vasile Dunca câte 7 ani de temniţă grea; Ilie Ţicală - 7 ani de temniţă grea; Ion Motrea - 2 ani de închisoare corecţională şi Gheorghe Nan - 10 ani de temniţă grea.
După eliberare, membrii lotului Vişovan au fost condamnaţi la o altfel de pedeapsă, în libertate. Nu şi-au putut continua studiile, nu s-au putut angaja pe posturi bune, au fost urmăriţi şi hăituiţi. Totuși, cei care mai trăiesc privesc la fel de senini ca și în pozele de acum 70 de ani. Și spun că, dacă s-ar întoarce timpul, ar face la fel...