Aniversarea Mănăstirii Habra

Părintele Ciocotişan Bogdan, preotul paroh din Dumbrăviţa, fost slujitor al Mănăstirii Habra, va participa cu 50 de tineri din parohie la acest Simpozion. Pe această cale, părintele Bogdan îi invită pe toţi locuitorii din Dumbrăviţa şi din împrejurimi să participe la acest frumos simpozion. Pentru că este şi un moment istoric pentru Mănăstirea Habra, care este o mănăstire de suflet pentru cei din zona Dumbrăviţa. Cei care doresc să participe, sunt rugaţi să-l contacteze pe părintele Bodgan Ciocotişan pentru a stabili detaliile deplasării. Transportul este asigurat de UACE, directorul Iulian Gheorghe, sprijinind şi acest eveniment important pentru cei din zona Dumbrăviţa.

În 1 septembrie 2014, Mănăstirea Habra găzduieşte un Simpozion care are ca principală temă istoria acestui sfânt locaş. Manifestarea va începe la ora 8.30 cu Sfânta Liturghie. Va fi prezent Preasfinţia Sa Justin Sigheteanul. Simpozionul va reuni cercetători şi istorici din Baia Mare, Bistriţa Năsăud şi Sălaj, fiind coordonat de muzeograful Viorica Ursu, cea care a cercetat istoricul Mănăstirii Habra. Pentru a înţelege mai bine importanţa acestui Simpozion precizăm faptul că zilele acestea se împlinesc 410 ani de la menţionarea Mănăstirii Habra într-un document istoric – cel mai vechi păstrat (şi cunoscut), în legătură cu locaşul de închinare.

„Mănăstirea Habra din ţinutul Chioarului, de-asupra Băii Mari” este astfel amintită, alături de vestita Mănăstire Peri, într-o scrisoare a episcopului Serghie al Maramureşului, trimisă la 26 noiembrie 1604 din Muncaci. Episcopul ortodox se refugiase acolo, sub protecţia austriacă, în timpul luptelor dintre catolici şi protestanţi. Scrisoarea este trimisă căpitanului Kendy (fost Cândea), veche cunoştinţă a sa, care asedia cetatea Hust – precedentul popas al ierarhului în refugiul său de la Peri.

Episcopul îi aminteşte căpitanului că are jurisdicţia asupra celor două mănăstiri însemnate, Peri din Maramureş şi Habra din Chioar. Îi mai cere să cruţe bisericile care n-au fost distruse încă de acest „război” şi cărţile de trebuinţă acestora. Ştim că cele două mănăstiri, ctitorii voievodale (ale Drăgoşeştilor), au suferit mari distrugeri, în urma cărora Mănăstirea Habra avea să dispară din istorie pentru patru secole.

Prin menţiunea şi localizarea Mănăstirii Habra, prin alăturarea ei mănăstirii din Peri – reşedinţă episcopală, dar şi prin informaţiile despre soarta bisericilor şi a clerului ortodox, a românilor, în general, după moartea lui Mihai Viteazul, însemnătatea scrisorii episcopului Serghie, apropiat marelui voievod, este deosebită.

În toamna anului 2014 se împlinesc 400 de ani de când datează cel de-al doilea document, şi ultimul cunoscut, privitor la vechea mănăstire „dintre Groşi şi Ocoliş”.

La zece ani de la scrisoarea episcopului Serghie, Mănăstirea Habra dispăruse în contextul conflictelor amintite şi al persecuţiilor la adresa clerului român ortodox proscris de Dieta nobilimii răsculate împotriva lui Mihai Viteazul. Preoţii şi călugării constituiseră sprijinul voievodului român în Transilvania. Ca urmare, „toată preoţimea şi nobilimea românească din ţinuturile Băii Mari, Chioarului şi Sătmarului” trimite din Baia Mare, la 15 septembrie 1614, o scrisoare – memoriu autorităţilor austriece, cerând să li se facă dreptate spre a redobândi „acel loc pentru rugă sfântă” şi a reclădi mănăstirea, precizând că şi bunurile ei au fost însuşite prin abuz de către un nobil de lângă Satu Mare, care cumpărase satele din vecinătate (de la oraşul Baia Mare).

Documentul este complex, conţinând o seamă de informaţii cu privire la sfântul locaş. Între acestea: localizarea, o vechime repetat invocată, construcţii şi împrejmuiri de zid, privilegii – până atunci respectate – dar mai cu seamă, menţiunea „din vechime” a fostei mănăstiri, aceea „de a se ruga pururea sfinţilor pentru rămânerea ţării noastre”. Acest al doilea document cu referire la distrugerea vechii mănăstiri Habra – faptă de la care se împlinesc acum 400 de ani – face cunoscută situaţia românilor în propria vatră, intoleranţa la adresa lor şi a religiei ortodoxe.

Demersul repetat al preoţimii şi nobilimii româneşti – numeroasă în Chioar – de a apăra prin credinţă pământul străbun – „ţara noastră”, rămâne în istoria acestor locuri ca o impresionantă manifestare a conştiinţei de neam a românilor de după Mihai Viteazul, care merită cunoscută şi preţuită.