Amintiri despre mineritul maramureşean sau cum nu va mai fi

Această pandemie a distrus echilibrul existent în societate, dar mai ales în economie, după cum afirmă analiştii lumii. „Nimic nu va mai fi aşa cum a fost”, cel mai nou slogan, şlagărul acestor vremuri. Şi se referă la relaţiile interpersonale, la modul în care indivizii percep realitatea şi ce trebuie făcut pentru a fi protejat de o boală cumplită care pândeşte după colţ. Dincolo de aceste aspecte ce ţin de social, în economia lumii au avut loc mutaţii, căderi ce se vor răsfrânge asupra tuturor.

Cântărirea boabelor de aur brut în incinta Stației de afinare din Baia Mare, perioada interbelică
(reproducere din „România Ilustrată”, Bucureşti, 1933).

Tot mai multe voci din zona economică afirmă că unele sectoare economice nu vor mai reveni la nivelul de dinainte, sau chiar vor dispărea. Alte industrii vor fi „pe val”, dar şi o altă gândire economică. Printre industriile care vor suferi credem că se va afla şi cea extractivă. Industria minieră feroasă sau neferoasă şi industria pe orizontală aferentă, sunt printre zonele cele mai afectate de recesiunea care urmează, dar şi din cauza deciziilor care se vor lua. Probabil, se va pune preţ mai mare pe industriile nepoluante, în ideea de a proteja Pământul, implicit cetăţenii. Dar industriile nepoluante nu sunt decât o parte a industriilor. Este puţin neclar ce se va întâmpla cu industria grea, cea prelucrătoare, petrochimică, minieră. Aceste industrii sunt la baza dezvoltării economice şi fără ele nu va exista industrie nepoluantă. Mineritul neferos, în orice variantă de exploatare, este poluant, destul de poluant. În Maramureş, mineritul şi metalurgia au poluat zeci de ani zona Baia Mare, Borşa şi altele. Dar şi fără minerit şi metalurgie nu am fi ajuns acolo unde suntem. Poate o mai mare atenţie în folosirea metodelor de exploatare ar reduce simţitor poluarea. Dar o poluare tot va exista. Una suportabilă!

Din păcate pentru Maramureş, pandemia, probabil a pus la pământ intenţiile de a redeschide mineritul în perioada următoare. Aşteptăm vremuri mai bune.

În acest context nenorocit, Viorel Rusu, managerul Muzeului Judeţean de Istorie, a prezentat online, un material despre fosta staţie de afinare a Băii Mari, locul în care era rafinat produsul din preparare şi se obţinea aurul şi argintul mult dorite de toată lumea. La muzeul băimărean sunt piese, utilaje, care au aparţinut de această staţie de afinare şi care a funcţionat în clădiri ale actualului muzeu, staţie ce a fost închisă în anii ’60. Sunt şi fotografii, imagini ale unei perioade importante din istoria acestor locuri.

Din păcate pentru istoria Băii Mari, cealaltă staţie de afinare, cea în care s-a lucrat până la închiderea mineritului neferos din 2007, a fost lăsată de izbelişte în Flotaţia Centrală. Încet, încet, utilajele de acolo au dispărut sau s-au degradat. O altă „felie” din istoria mineritului maramureşean s-a dus pe „apa Sâmbetei”.

Aşa că, să ne mulţumim de prezentarea de la Muzeul de Istorie şi de imaginile şi fotografiile care amintesc de ceva ce nu va mai fi.

 Imagine de epocă reprezentând intrarea la Rafinăria de aur din Baia Mare
(astăzi, sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș)

Iată materialul realizat de Viorel Rusu:

 Continuăm prezentările noastre cu Staţia de afinare a aurului şi argintului din Baia Mare (1923-1967).

Imobilele care astăzi constituie sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș sunt asociate mai ales cu „Monetăria” care a funcționat la Baia Mare o lungă perioadă de timp, din prima jumătate a secolului al XIV-lea (atestarea documentară a acesteia fiind ulterioară, respectiv anul 1411) și până în a doua jumătate a celui de-al XIX-lea veac.
Mult mai puțin se cunoaște în spațiul public despre faptul că tot în aceste spații a funcționat prima „Staţie de afinare a aurului şi argintului din România”. Creată în perioada 1923-1925, instalaţiile şi utilajele fiind furnizate de firma Siemens & Halske din Berlin (Germania), stația a început efectiv producția în anul 1926, deservind minele statului, dar şi producătorii particulari din România, cu excepţia Societăţii „Mica”. Stația cuprindea, conform documentelor păstrate, toate elementele tehnice specifice ultimei etape a procesului de preparare în vederea obţinerii, în formă pură, a metalelor preţioase, aur şi argint. Capacitatea de prelucrare a primei instalaţii de afinare din România era de 1.000 kg aur fin şi 4.000 kg argint fin pe an.
Ca urmare a creşterii producţiei de aur brut, foarte curând, capacitatea instalaţiilor de afinare de la Baia Mare, care rămâneau în continuare unice în România, a fost depăşită, astfel încât s-a pus problema retehnologizării. Lucrările au fost finalizate în anul 1933, Afinăria băimăreană fiind la acea dată una dintre cele mai moderne din Europa.
O a doua instalaţie de afinare, construită după modelul celei din Baia Mare, a fost deschisă la Gurabarza (Brad) în anul 1937 şi a funcţionat până în anul 1946, într-o primă etapă.
După această dată, Baia Mare a redevenit, pentru o perioadă, singurul centru de afinare din ţară, preluând toată producţia de aur brut din România. Staţia de Afinare a funcţionat în locaţia iniţială până în anul 1967 când au fost puse în funcţiune noile instalaţii din incinta Combinatului Chimico-Metalurgic Baia Mare.

Unele componente ale vechilor instalaţii şi utilaje din cadrul primei Staţii de Afinare de la Baia Mare sunt păstrate „in situ”, în locaţia iniţială de funcţionare, fiind încorporate în cadrul expoziţiei permanente „Minerit şi civilizaţie în Maramureş”, expoziție care sperăm că va fi din nou la dispoziția dumneavoastră, a publicului nostru drag, nu peste foarte mult timp.