„Am atins… orizontul”! (Ioan Gyuri Pascu)

În 1961, anul morţii lui Mihail Sadoveanu şi Lucian Blaga, se naşte (unii ar spune că în compensaţie), în raionul Agnita, „tipul ăla negricios, mic, cu barbă de la Divertis”. Ioan Gyuri Pascu a picat examenul la actorie de două ori şi a fost tentat să schimbe pianul cu handbalul. Întâi s-a apucat de cântat şi de compus muzică, apoi a intrat în „Divertis”, a început să joace în filme şi să scrie cărţi pentru copii.

Compozitor, textier, aranjor, cantautor, actor, instrumentist (chitară, tobe), realizator de emisiuni radio, lider al formaţiei „Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers”, membru al grupului „Divertis”, scriitor, tătic şi soţ. Îl putem caracteriza enumerând lista interminabilă de profesii sau îi putem spune simplu: Ioan Gyuri Pascu, Om.

 

Reporter: Din cauza căldurii emanate de reflectoare sau datorită „demonetizatului” bun-simţ roşiţi în faţa cameramanilor din televiziune?

Ioan Gyuri Pascu: În mod sigur, sunt sensibil la orice fel de căldură. În plus, timiditatea mea nu e selectivă. Când, în faţa cui şi de ce roşesc habar n-am şi nici nu cred că îmi voi face vreodată probleme.

 

Rep.: Român, muzician, umorist, actor, compozitor, tătic etc. Care e profesia de bază din interminabilul „nomenclator de meserii”?

I.G.P: Sper că este aceea de Om. Oricum, eu nu le deosebesc pe cele pe care le-aţi enumerat. Ba, mai mult, le sudez cum pot.

 

Rep.: Din înverşunarea cu care vă tot cocoţaţi pe scenă ar trebui să deducem că n-aveţi rău de înălţime sau că, pentru a fi ascultat, trebuie să fii „sus”?

I.G.P.: Una, că nu am nicio înverşunare în a-mi face meseria. Şi a doua, că pentru a fi ascultat cu adevărat trebuie să fii cât mai „jos”, adică să cunoşti smerenia.

 

Rep.: Au mai rămas domenii pe care consideraţi necesar să le „cuceriţi”?

I.G.P.: Încă nu am aflat întru totul cine sunt.

 

Rep.: Ce înseamnă pentru Gyuri Pascu omul din sală, publicul?

I.G.P.: Publicul este eşantionul pe care i-l oferă Dumnezeu artistului, pentru ca acesta să înveţe ce înseamnă „a dărui”, fără a-şi pune problema dacă va primi sau nu ceva în schimb.

 

Rep.: Există vreo întâmplare din copilărie care vă revine obsesiv în memorie?

I.G.P.: Există multe amintiri din copilărie pe care le port în eternul prezent, dar sper că nu am şi una care să mă cicălească. Aveam, însă, în copilărie, o obsesie. Să ating orizontul. Acum realizez că aceasta a fost una din cheile evoluţiei mele în această viaţă.

 

Divertis şi Maramureş

 

Rep.: Ce înseamnă „prostituţia intelectuală”?

I.G.P.: Nimic mai mult decât orice fel de prostituţie. E o chestiune de alegere, de gust şi de unghiuri de vedere.

 

Rep.: De ce Divertis? Vacanţa Mare sau Vouă ce au?

I.G.P.: Hai, că asta-i o întrebare! De ce nu Monty Pyton, de ce nu Seinfeld? Pentru că aşa a vrut Dumnezeu! Cât despre celelalte două, au altă treabă decât treaba care mă interesează pe mine.

 

Rep.: Era mai important handbalul decât pianul? Vi s-a părut un „schimb echitabil”?

I.G.P.: La vremea aia era. Acum e invers, dar degeaba, tot nu se-mbârligă deştele pe claviatură.

 

Rep.: De ce muzicienii din România nu pătrund în marile topuri internaţionale?

I.G.P.: Din cauză că, în această lume relativă, în loc să tindă spre o unitate, oamenii au mereu tendinţa de a separa, de a face ierarhii proprii, de a crede că Dumnezeul lor e mai bun, topul lor e mai nu ştiu cum. Lucrurile se schimbă, însă, şi sunt convins că vom avea surprize frumoase. Începutul e promiţător, pentru că noi i-am primit pe muzicienii străini în micile noastre topuri!

 

Rep.: Cea mai apreciată personalitate din toate timpurile?

I.G.P.: Din fericire, am scos din vocabularul meu, din gramatica mea, aceste grade de comparaţie. Pentru mine nu mai există „cel mai”, „cea mai”.

 

Rep.: Ce vă leagă de Maramureş?

I.G.P.: Amintiri de neuitat şi dragostea pentru muzica maramureşeană.

 

Regimul roşu şi tranziţia

 

Rep.: Cel mai mare compromis pe care l-a făcut Ioan Gyuri Pascu (şi de ce l-a făcut)?

I.G.P.: Nu ştiu dacă există compromisuri sau numai decizii mai mult sau mai puţin potrivite. Oricum, toate, şi bune, şi rele, sunt pentru a înţelege şi evolua.

 

Rep.: Regrete antedecembriste, din regimul „roşu”? Salamul cu soia, susanele, TVR…

I.G.P.: Nici măcar vârsta. Vorba lu’ Phoenix: „toate-au fost, la vremea lor, ceva exagerat...” etc.

 

Rep.: De ce nu se sfârşeşte odată „tranziţia” asta nenorocită?

I.G.P.: Nu se sfârşeşte pentru cine nu vrea. Şi ca s-o zic pe aia dreaptă, viaţa toată nu-i decât o perpetuă tranziţie. E una din cele mai importante legi ale naturii. Eterna Schimbare în Eternă Mişcare.

 

Rep.: Credeţi că suntem liberi? Agresiunile împotriva ziariştilor, raporturile de ţară…

I.G.P.: Fiecare este atât de liber cât vrea să fie. Limitele ni le impunem fiecare dintre noi. Libertatea nu ţine de niciun raport de ţară şi de nimic altceva, decât de învingerea limitelor ce ni le impunem noi înşine. Atâta timp cât suntem liberi să ne punem aceste întrebări, suntem liberi şi să găsim răspunsurile la ele. Libertatea noastră creşte odată cu înţelegerea universului infinit care suntem. Vă doresc să fiţi din ce în ce mai liberi!

 

 

CARTE DE VIZITĂ

 

S-a născut la 31 august 1961, în Agnita (judeţul Sibiu).

A urmat Facultatea de Filologie (secţia Română-Spaniolă) a Universităţii din Cluj. Debut scenic: cu trupa „Trandafirii negrii”, în Mediaş (1978). Între 1978-1990 participă la Serbările Scânteii Tineretului. În 1987, devine membru al grupului Divertis. Înfiinţează trupa „Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers”, cu care participă la numeroase festivaluri internaţionale de jazz şi blues. În ’95 joacă în „O vară de neuitat” (regia lui Lucian Pintilie), film selectat pentru Festivalul de film de la Cannes. A fost director al casei de discuri Tempo Music. A „colecţionat” (involuntar!) o listă interminabilă de premii: „Personalitatea muzicală a anului ‘92”, „Showman-ul anului ‘92”, „Compozitorul anului ‘93”, „Melodia anului ‘93”, „Albumul anului ‘94” (pentru „Maşina cu jazzolină”), „Cel mai bun solist pop” (1995) etc.

 

 

Opţiuni şi argumente

 

Bob Dylan sau Rachmaninov?

E păcat să nu te bucuri de amândoi.

 

Esenin sau Dinescu?

Esenin, pentru că am citit câte ceva. Recunosc că nu am prea citit Dinescu.

 

Angelina Jolie sau Andreea Marin?

Angelina Jolie, pentru că pe Andreea o cunosc deja şi pentru că e fata lui John Voigt.

 

Bere sau vin?

Cât cuprinde!

 

Dorinel Munteanu sau Ronaldinho?

Dorinel Munteanu, căci Ronaldinho nu apucă să facă niciun fel de cariera. Dorinel e mioritic, iar ăstalalt este meteoritic!

 

 

„Fiecare este atât de liber cât vrea să fie. Limitele ni le impunem fiecare dintre noi. Libertatea nu ţine de niciun raport de ţară şi de nimic altceva, decât de învingerea limitelor ce ni le impunem noi înşine. Atâta timp cât suntem liberi să ne punem aceste întrebări, suntem liberi şi să găsim răspunsurile la ele. Libertatea noastră creşte odată cu înţelegerea universului infinit care suntem. Vă doresc să fiţi din ce în ce mai liberi! ”

Ioan Gyuri Pascu