Altfel despre urzică

Gabriel-Silviu AOȘAN

Afacerile cu suplimente alimentare înseamnă peste 100 de milioane de euro anual în România. Potrivit experien­ței mele, aproximativ 80% din aceste suplimente alimentare sunt produse din plante medicinale. Cam 75% din aceste plante medicinale provin din România, iar din aceste plante medicinale doar 5-10% vin din culturi, restul sunt culese din flora spontană.
Prin piețe mai vedeți câte un culegător de plante medicinale, care le și prelucrează și vinde pe lângă ceaiuri și tincturi. Nu voi intra în amănunte, că nu știe nimeni ce alcool se folosește pentru aceste tincturi... Oricum, nu aceștia sunt furnizorii de plante pentru această industrie. Marea majoritate a acestor plante sunt culese de cule­gători care lucrează sezonier, în primul rând rromi, și mai rar, din ce în ce mai rar, de români. Am putea crede că românii sunt discriminați... Vreți să știți cum sunt uscate aceste plante?
V-ați urcat vreodată într-un pod transformat în uscător de plante medicinale, aflat într-o casă în care trăiește o familie cu 10 copii, doi câini, cinci pisici și 50 de găini? Eu am fost de multe ori și vă spun că v-ar pieri cheful să mai beți vreun ceai vreodată.

Pe de altă parte, prețurile pe care le oferă firmele ce prelucrează aceste plante nu sunt deloc atractive. Spre exemplu, Fares a oferit anul trecut 11-12 lei pentru un kilogram de obligeană (rizomi tăiați și uscați), o plantă sau o materie primă considerată scumpă și destul de rară. Obligeana este o plantă de apă, ca atare raportul de uscare este de 6-7 la 1. Din 6 kilograme de plantă verde se obțin după uscare 1 kilogram uscat. Adică 2 lei pe kilogramul verde, pentru o plantă care ar vindeca cancerul... Pătrunjelul, mai scump... Problema e că pătrunjelul trebuie cultivat. Însă culesul de plante medicinale este o ocupație sezonieră.
Pentru cei care îşi bat capul cu pro­bleme de natură fiscală și legală le vom împărtăși faptul că această activitate nu are de fapt un standard ocupațional şi nu se regăsește distinct în clasificarea ocupațiilor din România. Ca să angajezi un culegător de plante medicinale trebuie să închei un contract cu o persoană calificată potrivit COR (Clasificarea Ocupațiilor din România) ca „pescar și vânător a căror producție este des­tinată consumului propriu (inclusiv cule­gători de produse agricole din flora spontană) – cod COR 6340”, cu studii medii, ca nivel de studiu, adică bacalaureat. Cunoașteți multe licee care pregătesc pescari, vânători și culegători de plante medicinale? Eu personal nu am auzit de vreunul. Cine își pune mintea să angajeze oameni în aceste condiții? Plantele medicinale culese cumva, de te miri de unde, sunt înregistrate în borderoul de achiziții și atât. Cine are de pierdut ? Statul și consumatorul final, cumpă­rătorul de suplimente alimentare.
Deci vreo 60-70 de milioane de euro se obțin anual în România utilizând plante medicinale culese de pe marginea drumurilor, căilor ferate, terenuri degradate sau nelucrate (rar se mai găsesc astfel de terenuri), sau din terenurile defrișate din păduri, de către oameni care nu sunt angajați, iar pregătirea lor nu este verificată.
Am văzut de multe ori că și persoanele organizate juridic (PFA-uri sau II-uri), care vând plante medicinale în piețe fac des confuzii de neiertat. Spre exemplu, obligeana, dacă tot am vorbit de ea, este de foarte multe ori confundată cu stânjenelul galben, plantă toxică.

Pentru că oamenii sunt din ce în ce mai despărțiți de natură şi Dumnezeu, sunt din ce în ce mai bolnavi. Speranța de viață a crescut, dar este o viață cu o ca­litate mai slabă, conectată la farmacie și sistemele de sănătate. Medicina naturis­tă a devenit o alternativă tot mai cău­tată, iar pe acest val s-au ridicat firme și publicații care fac milioane vânzând de cele mai multe ori iluzii. Foarte puține firme sau publicații colaborează cu medici care au o competență reală în domeniu. Ministerul Sănătății a școlit mai bine de 500 de medici prin cursuri de pregătire post universitară în api-fito-aroma-terapie, dar de practicat cu adevărat practică o mâna de oameni în toată țara. Restul au venit din curiozitate și după un certificat de participare care aduce un punctaj necesar la Colegiul Medicilor.

Cărțile care au apărut ca ciupercile după ploaie în anii din urmă vorbesc, cel mai adesea, despre plante medicinale și produse apicole, la nivel de po­pularizare a acestui domeniu. Sau în cel mai bun caz al cercetătorului, dar din păcate, doar arareori și a practicianului. De unde practicieni? Cercetătorii, sau persoanele preocupate, care au consi­derat că au o calificare, unii chiar de bună intenție, au scris cărțile acestea folosind informații din alte cărți... Și aşa ajungem de fapt să consumăm mai degrabă idei.

Dacă tot am vorbit de urzică, o să vă dau un exemplu. Cea mai bună lucrare despre plantele medicinale din flora noastră a fost scrisă de Prof. Dr. Constantin Pârvu, laureat al premiului Academiei Române, nominalizat în 1997 în Anglia printre primii 500 de oameni de știință ai lumii. În cele 4 vo­lume, 2002-2005, realizate de Editura Tehnică, și peste 1.000 de pagini, foarte bine scrise, de altminteri, domnia sa vorbește în vreo 10 locuri despre expe­riența personală pe care a avut-o cu o plantă medicinală, în tratarea unor afecțiuni, iar uneori inseră și experien­țele unor cunoscuți sau prieteni. Este de înțeles. Domnia sa nu este medic fito-terapeut.
A consemnat în această lu­crare cu adevărat monumentală, prin bogăția de informații, lucrările altor autori și uneori experiența lor. Per ansamblu lucrarea se dorește a fi de utilitate practică în sănătate. Însă ar putea suferi serioase completări din zona celor care practică. Voi da în continuare câteva exemple de utilizare de mare utilitate care nu sunt cuprinse în carte.



Toți oamenii din popor știu că urzica este un mijloc anti-reumatic excep­țional. Cei care culeg urzici știu că este bine să le culeagă pe cât se poate fără mănuși, și să schimbe mâna cu care rup plantele... Nu au dureri reumatice. Cei care au avut probleme mai serioase, ca mine spre exemplu, cu o tendinită rebelă, se bat cu urzici în locurile dureroase. Procedura se aplică doar într-un singur loc, chiar dacă dureri sunt la nivelul mai multor articulații. Se repetă la 3-5 zile, după ce trec toate fenomenele dermice, și se repetă de 3-5 ori, primăvara și vara. Toamna se găsesc mai greu urzici, dar dacă se găsesc e bine să se facă și atunci o se­siune de urticalizare, a câte 3-5 ședințe. De multe ori aceste dureri diminuă de la prima şedinţă. Uneori dispar din prima sesiune și nu mai apar decât după un an. Dacă există consecvență pe parcursul unui an pot dispare pentru mai mulți ani de zile, de multe ori definitiv. Am cu­noscut personal oameni care s-au aruncat dezbrăcaţi în urzici pentru a scăpa de dureri reuma­tice generalizate, și astăzi nu mai folo­sesc analgezice.




 O altă utilizare extrem de utilă este pentru marii fumători, sau cei care au dureri de picioare, din pricina depune­rilor aterosclerotice. Soția mea, în practica ei, a reușit să salveze picioarele unor fumători și ale unor diabetici, prin băi de picioare în infuzie de urzică, o linguriță de plantă măcinată (partea aeriană), la 250 ml apă, infuzie 5 minute, ca proporție. Evident pentru băi de picioare o să aveţi nevoie de 5-8 litri, în funcție de problemă, unul sau ambele picioare și de vasul în care se poate face îmbăierea. Se face o baie cât se poate de caldă, cu cronometrul pornit. Se oprește îmbăiera când apare prima senzație de durere puternică. A două zi se repetă și se stă măcar o secundă în plus. Pare o glumă, dar la două luni se câștigă cel puțin un minut. Din pricina faptului că țesuturile se decongestionează cu adevărat în profunzime, senzația de durere este similară cu a mâinilor înghețate puse sub apă caldă... Greu de suportat, de asta se face o îmbăiere cu precauție și cu creșterea treptată a duratei. Dar salvează picioarele oricărui mare fumător sau diabetic care a ajuns să aibă țesuturi vi­nete, la limită cu necroză... De multe ori se poate simți un puls al vaselor de sânge la picioare, după chiar prima ședință. Efectele sunt și mai bune dacă se consumă și intern ceai pregătit ca infuzie, un litru pe zi. Se poate acri cu lămâie, caz în care se obține un dublu beneficiu al acestui ceai.




În ceea ce privește utilizarea urzicii în oncologie este de mare utilitate pentru că pe lângă faptul că interferează po­zitiv hematopoieza, adică crește calitatea sângelui, subțiază / fluidizează sângele, are efecte anticoagulante, ceea ce reduce riscul metasta­zării. Lucru știut de mai bine de 50 de ani, și neglijat de cele mai multe ori, din păcate, când totul s-ar putea rezolva atât de simplu, cu un ceai de ur­zică, dacă ar exista colaborare între medicină științifică și cea tra­dițională...
Sfatul meu este ca, pe lângă ceea ce vă spun, site-urile de informații, uneori de calitate îndoielnică, cărțile pentru cine mai citește cărți…, să vă informați suplimentar și de pe forumuri, unde puteți afla lucruri interesante din experiența personală a unor oameni, și când aveţi ocazia întrebați un practician.

 Urzica este o plantă erbacee care  creşte în zone cultivate sau necultivate în grădini, izlazuri, pe lângă şanţuri, pe lângă drum, în marginea apelor, în păduri sau pe locuri grase unde au fost stâne de oi.

Frunzele emană substanţe (acid formic) care în contact cu pielea produc urticarie (inflamaţie specifică, însoţită de usturime şi prurit intens), de unde şi denumirea latinească a plantei.

De la urzicã se folosesc frunzele recoltate cu mâna protejatã cu mãnuşi. Este foarte important ca ele sã fie culese de la plantele foarte tinere.

 Urzica conţine substanţe proteice şi glucidice, steroli, ulei volatil, acid acetic, acid formic, vitaminele A, B2, C şi K, sãruri minerale.

De asemenea, urzicile conţin histaminã, urme de acid formic şi o toxinã încã incomplet identificatã despre care se ştie totuşi cã este responsabilã pentru efectul urticant la nivelul pielii.

 Urzica conţine substanţe proteice şi glucidice, steroli, ulei volatil, acid acetic, acid formic, vitaminele A, B2, C şi K, sãruri minerale. De asemenea, urzicile conţin histaminã, urme de acid formic şi o toxinã încã incomplet identificatã despre care se ştie totuşi cã este responsabilã pentru efectul urticant la nivelul pielii.

 Urzica are valoroase proprietãţi diuretice. Extractele de urzicã favorizeazã transferul acidului uric din ţesuturi în circulaţia sanguinã şi cresc eliminarea acidului uric prin urinã.

Existã studii care sugereazã cã extractele din frunze de urzicã au proprietãţi antialergice. În fitoterapia tradiţionalã se considerã cã urzica are proprietãţi hemostatice, astringente, antidiareice, antiinflamatoare, cicatrizante, hipoglicemiante, antianemice şi remineralizante.