Alpinismul e o vocaţie care te face mai puternic

Pe cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale lumii a ajuns avocatul băimărean Cristian Niculescu Ţâgârlaş. Ar mai avea de escaladat Everestul şi vârful Vinson din Antarctica ca să intre pe lsita restrânsă a alpiniştilor care au reuşit să parcurgă „7 Summits”, adică să ajungă în cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent. Expediţiile montane au fost făcute cu pasiune, dar au presupus efort, multă îndârjire, răbdare şi stres. Cristian Niculescu Ţâgârlaş spune că aceste provocări i-au dat putere şi i-au conturat caracterul.

Reporter: De ce aţi optat pentru sporturile montane şi nu aţi ales să faceţi paraşutism sau alte sporturi extreme?

Cristian Niculescu Ţâgârlaş: Pasiunea mea pentru munte nu poate fi catalogată ca o activitate sportivă. Reprezintă mult mai mult. Nu este singurul sport pe care l-am practicat. Am jucat handbal, am fost pivot într-o echipă de unde foarte mulţi colegi au ajuns handbalişti în echipe cunoscute, am făcut scrimă, judo şi am practicat mai bine de 8 ani karate, un stil de arte marţiale tradiţionale. Alpinismul reprezintă o provocare, e o luptă cu tine însuţi. Pe munte condiţiile sunt total diferite de cele dintr-o sală de sport. Eşti foarte aproape de Dumnezeu şi poţi să ajungi foarte repede la El dacă nu eşti atent.

Reporter: Cum se defineşte această activitate extraprofesională? Sunteţi alpinist profesionist sau amator, montaniard?

Cristian Niculescu Ţâgârlaş: Ceea ce fac eu este la limita dintre un alpinist profesionist şi unul amator. În opinia mea, alpinistul este o persoană foarte bine pregătită care are cunoştinţe despre tot ce înseamnă escaladarea unui munte, plecând de la banalele noduri pe care trebuie să le faci până la tehnicile de supravieţuire. Până în prezent, am urcat pe cele mai înalte vârfuri de pe cinci dintre continentele lumii. Am dus steagul municipiului Baia Mare în toate aceste expediţii. Mi-au rămas de escaladat doar Everestul şi cel mai înalt vârf din Antarctica. Nu am renunţat la idee, dar rămâne ca un proiect de viitor

Reporter: Când v-aţi descoperit această pasiune?

Cristian Niculescu Ţâgârlaş: Prima mea expediţie a fost prin ‘90, pe Ţibleş, împreună cu prietenul meu Cosmin Andron. Poate sună banal, dar la vremea aceea, tineri fiind, ne-am aventurat fără echipament pe versantul îngheţat al Arcerului. Dumnezeu ne-a ajutat şi nu am păţit nimic. Datorită profesiei şi a implicării mele în politică şi în administraţia publică locală, o perioadă nu am mai avut timp pentru a-mi satisface pasiunea pentru munte. N-am renunţat însă şi de fiecare dată când am avut timpul necesar am ieşit în drumeţii montane. Prima expediţie adevărată a fost în 2012, când am urcat cel mai înalt vârf din Africa, Kilimanjaro. A fost o expediţie provocatoare pentru mine, deşi fizic eram pregătit ireproşabil. La mare altitudine apare problema acomodării organismului, pentru că la un moment dat oxigenul este tot mai puţin. Am avut dureri de cap acute, iar pe durata ascensiunii m-am simţit tot mai slăbit. Am continuat, pentru că era o chestiune de onoare să duc totul la bun sfârşit. Şi am reuşit. A fost o primă victorie în competiţia cu muntele şi cu mine însumi.

Reporter: Se spune că muntele nu iartă şi trebuie respectat. Au fost momente în care v-aţi gândit că mai bine ar fi fost acasă?

Cristian Niculescu Ţâgârlaş: În expediţii înduri oboseală, frig, foame, furtuni, dureri. Nu e uşor. Contează pregătirea fizică, dar mai importantă este determinarea, puterea de a face faţă situaţiilor limită. Pe vârful Aconcagua, cel mai înalt de pe continentul american şi al doilea după Everest, am ajuns singur, după momente cruciale care m-au pus la grea încercare atât pe mine, cât şi echipa.

M-am antrenat mult înainte. În fiecare zi, parcurgeam aproximativ 40 de kilometri pe jos ca să pot aborda cel mai înalt vârf din America.

Toate expediţiile sunt frumoase, dar toate sunt provocări şi trebuie să ştii cum să reacţionezi în situaţiile extreme. De exemplu, în Papua Noua Guinee, ca să ajung pe cel mai înalt vârf - Pyramid Carstensz - am avut de escaladat chiar pe final un perete de stâncă înalt de 600 m, după un parcurs continuu şi dificil de 8 zile. În acea expediţie am trăit nişte momente impresionante. Ne-am rătăcit, ghidul nostru n-a mai putut face faţă efortului şi am rămas blocaţi într-un tărâm unde nu ne-ar fi găsit nimeni. Era noapte, ploaie şi un frig cumplit. Riscul să intrăm în hipotermie era mare, aşa că nu ne puteam opri. Am luat busola şi am pornit spre nord. Am avut mare noroc să găsim tribul din zonă, unde ne-am adăpostit.

Reporter: De ce nu aţi renunţat după prima experienţă montană?

Cristian Niculescu Ţâgârlaş: Familia şi prietenii m-au întrebat şi ei. În afara faptului că te doare capul îngrozitor, de fiecare dată când ajungi la mare altitudine, stai zile în şir în frig, în noroi, pe stânci, în vânt, nu poţi face duş şi rămâi uneori blocat în cort din cauza vremii. Eu simt însă cum aceste expediţii mă schimbă, mă întăresc şi mă fac mai puternic fizic şi sufleteşte.

Reporter: Ce beneficii v-au adus aceste peripluri montane? Sunt ele cuantificabile în plan social sau profesional sau doar aţi vrut să vă testaţi limitele?