Alexandru Mociran Criştof, un om impresionat.

Alexandru Mociran Criştof este un om impresionat. Un om cu o cultură vastă, dar mai ales un om cu credinţă puternică şi cu spirit liber.

Jovial, spiritual, amabil, plăcut, împărtăşind idei, învăţături şi sentimente cu entuziasm, fără să fie didacticist, Alexandru Mociran Criştof este un om deosebit, complex, uluitor. Dacă stai de vorbă cu el, în liniştea de pe prispa casei sale din Cărbunari, îţi vine involuntar în minte citatul lui Octavian Paler: „Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va încerca să dovedească nimic; nici sfinţenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea, oamenii de acest calibru trăiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii,   s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa”.

Alexandru Mociran Criştof răspunde atipic la întrebările noastre şi ne contrazice cu zâmbetul pe buze de câte ori afirmăm că e un om deosebit. Se consideră un om normal. Problema este că astăzi normalitatea are alte valenţe: „Ce importanţă are câţi ani am? Deodată cu marea! 51 am făcut anul acesta, că 60 am făcut acum 9 ani”. S-a întors în urmă cu câţiva ani în casa părintească: „Din Cărbunari îmi sunt părinţii. Mama a rămas singură şi am venit la dumneaei şi am rămas. Am mai avut doi fraţi. Cel mare a fost protopop de Baia Mare, celălalt a fost inginer. Eu am fost cel din mijloc”.

E pasionat de tot ce înseamnă spirit, frumos, adevăr şi bine. Dar în loc să înşire arta, lectura, teatrul etc., Alexandru Mociran îşi sintetizează pasiunile simplu: „viaţa este prima pasiune, a doua este dragostea. Dacă nu faci cu drag ceva, este zadarnic. Dacă îţi mai dă Dumnezeu să faci în viaţă ceea ce-ţi place, cu atât mai bine. Eu am râvnit teatrul. Am vrut teatru mare, dar am avut probleme că am făcut şi teologie şi atunci am trecut după paravan la păpuşi. M-am împăcat şi am şi condus Teatrul de păpuşi şi cu păpuşile am văzut aproape toată Europa. Nu contează câţi ani am fost director, mi-ar face plăcere să se spună că am fost „strop de om”. Ăsta-i ce-l mai important lucru în viaţă, nu ce ai fost, nici ce vei fi. Dacă eşti OM, poţi să fii de toate! Este pleonastic să spui „om de omenie””.

Din când în când, îşi curmă firul ideilor pentru a vorbi despre lucrările sale. Creaţii ale naturii, cărora el le-a identificat şi şlefuit sensul: „Asta este de exemplu „Meditaţie Faustică” – uite-l pe Faust, cel care şi-a vândut sufletul diavolului şi uite-l pe diavol, în mijlocul scorburii, şarpele. O splendoare! Parcă are şi pergamentul, că se spune că şi Adam a semnat pactul cu diavolul”.

Se inspiră din literatura universală, populară, din învăţăturile creştine, din viaţă. Pe toate le-a plăsmuit natura, iar Alexandru Mociran Criştof le-a descoperit. Uneori i-a trebuit timp mai îndelungat să le descopere sensul, mesajul, simbolul. Dar l-a găsit. Pentru toate şi le iubeşte pe toate. De aceea, n-a vândut nicio lucrare, deşi a avut oferte multe. De unde ia măştile? De peste tot. Din toate locurile în care a avut spectacole cu Teatrul de Păpuşi: „Mergând pe drum îmi săreau în ochi. Dacă nu ai ceva în cap şi dacă nu eşti bolnav, nu poţi să faci nimic.”. A adunat în jur de 130 de măşti şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar vrea să transforme casa din Cărbunari în muzeu. 

În liniştea şi miracolul naturii scrie. Îşi scrie gândurile: „Am scos un volum de versuri şi mai am vreo două”.

Din descoperirea acestor forme din natură a învăţat că „trebuie să iubesc tot ce-mi pică. Iubirea nu înseamnă numai carnalul. Grecii au vreo 3 termeni: eros pentru iubirea carnală, agape pentru iubire spirituală, şi filo pentru iubirea frăţească, de cărţi şi de obiecte. Măştile sunt de fapt rănile provocate de oameni. Uite că după răni, la lemne se rotunjesc formele, pe când la oameni se ascuţesc atunci când e lovit. Nu-i nimic întâmplător în natura asta”.

Pentru unii poate părea uşor. Dar pentru a găsi sensul unei forme din natură, e nevoie de un bagaj imens de cunoştinţe: „Aceea e masca „Discipolul Diavolului” din piesa lui Bernard Shaw. Dar vorba cuiva, pentru asta trebuie să-l ştii pe Bernard Shaw. Cineva mi-a spus că trebuie să ştie mitologie, şi i-am spus să citească. Pe vremea când el stătea pe nu ştiu unde, eu eram în biblioteci şi librării. Acum nu-mi pare rău, dar atunci mi-a părut. Dar vorba lui Arsenie Boca: cultura şi formarea se face nu făcând curte, ci făcând carte. Atunci mi-a părut rău o vreme, dar acum nu. Şi acum ştiu vreo 60 de poezii din Eminescu, 45 din Blaga, mai ştiu vreo 30 din Coşbuc, dacă vreau să fiu vesel mai ştiu din Topârceanu, mai ştiu acatiste, paraclise şi psalmi. Pot să stau în poveşti cu mine zile şi nopţi”.

Cel mai frumos moment din viaţă? Alexandru Mociran Criştof răspunde că:

„Viaţa în sine este un moment. Noi nu ne dăm seama. Şi când am crezut că stăpânesc ceasul, m-a furat clipa. Acum nu am niciun plan. Este grozav să nu depinzi de nimeni, numai de Dumnezeu. Şi nu este noapte să nu mă uit pe fereastră şi să nu zic „Doamne nu le semna cererea de reîntregire a familiei alor mei. Ştiu că mă iubesc şi că mă vor alături”.