Aeroportul de la Recea, prima poartă aeriană a Maramureșului. Anii ’50

Aeroportul Internațional Baia Mare, redenumit recent Aeroportul Internațional Maramureș, este cea mai importantă cale de acces în nordul țării. Dacă drumurile rapide, promise de guvernanți de foarte mulți ani, nu au apărut pe harta rutieră, a fost finalizată lucrarea de mărire a pistei la Aeroport. Începând cu această lună, în Baia Mare, în Maramureș vor putea ateriza și avioane cargo și avioane pentru călători, mari.

Maramureșul se va putea conecta la toate liniile aeriene importante, în funcție de operatorii ce vor veni aici. Este un nou început pentru acest Aeroport, ce devine astfel unul de importanță regională, așa cum a fost și trecut în MasterPlanul aflat pe mesele guvernanților. Dar Aeroportul, chiar dacă nu are o istorie foarte îndelungată, are o poveste interesantă din care aflăm detalii pe măsură ce reușim să vorbim cu oameni care au activat pe această zonă, de la piloți de avion, la radioamatori sau oameni din administrația acelor vremuri.
Astăzi vă prezentăm câteva date și fapte din perioada în care Aeroportul s-a aflat la intrarea în comuna Recea.

Prima mențiune a unei aterizări cu avio­nul la limita orașului Baia Mare este din 1929, an în care regina Maria a aterizat pe câmpul aflat la intrarea în Recea, venind de la Cluj cu avionul aparținând Flotilei de Aviație de Gardă Someșeni-Cluj. Se pare că acest avion a aterizat pe o pistă pregătită pe amplasamentul pe care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au mai avut loc aterizări de avioane cu diverse misiuni. A fost un teren bun pentru activități aeronautice.
După război, la începutul anilor ’50, la ieșirea din Recea pista de avion a fost mai bine pregătită, iar aici a funcționat, timp de vreo zece ani, Aeroportul de la Baia Mare. De fapt, a fost o pistă de pământ, iar în ultimii ani de existență a acestui aeroport s-a construit și un han­gar din beton, care mai există și astăzi.

Am aflat de existența acestei clădiri în urma unor discuții despre destinul aeroportului și am plecat să găsim „o bucă­țică” din istoria Aeroportului băimă­rean.
Ni s-a spus să căutăm o clădire care are acoperișul curbat, cu trei cupole.
Din Baia Mare am plecat cu mașina, iar la ieșirea din oraș am căutat cu privirile avide de istorie, clădirea. Nu se vedea nimic în marea de clădiri, depozite, firme și teren ce pare părăsit. La intrarea în Recea am văzut o străduță ce merge spre acest „cartier” de clădiri de toate formele, culorile, mărimile. Strada se numește „str. Aeroportului”, ceea ce este chiar incredibil. Am mers ce am mers și, la un moment dat, clă­direa cu acoperiș curbat, cu trei cupole, ne-a atras atenția.
Am parcat și am intrat în curtea unei firme ce își desfășoară activitatea acolo. Clădirea este solidă și are forma unui hangar. Din fericire, proprietarul nu a schimbat forma clădirii.
Am făcut niște fotografii, iar în spatele clădirii am privit spre Baia Mare, pe terenul pustiu văzut de pe drumul Clujului. Spre marea noastră mirare, profilul pistei de pământ s-a întrezărit printre bălării. Nici după mai bine de 50 de ani pe acest loc nu s-a construit ni­mic. De-o parte și de alta a fostei piste de aeroport sunt clădiri. Privind spre oraș am întrezărit calea de rulare a avioa­nelor mai mici ce zburau în anii ’50 sau înainte.
După acest moment de reverie am plecat să vorbim cu oameni care, într-un fel sau altul, au făcut parte din istoria locului.

Nu există o dată exactă a apariției acestui Aeroport. Pista pe care au aterizat avioane a fost pregătit încă din 1929, când a aterizat regina Maria. Ulterior, zona a fost lăsată pentru activitățile aeronautice ale vremurilor respective. Iar după război, necesitatea unui aeroport în Baia Mare a dus la amenajările pe aceeași locație. Era o pistă de pământ de pe care se zbura doar în perioada verii. Când ploua, sau iarna, terenul era impropriu unor zboruri cu avionul. Dar chiar și așa Aeroportul din Baia Mare a existat pe acest amplasament până ce a fost construit Aeroportul în Tăuții Măgherăuș, pe actualul amplasament. Era 1964.
Ultimul comandant al vechiului Aero­port a fost unul Cioargă, după cum ne-a povestit Iuliu Nemeth, radioamator sportiv ce a lucrat și a activat mulți ani pe aeroport, aeroclub și tot ce s-a legat de aviația maramureșeană.
Ultimul comandant era un tip micuț, uscățiv, dar aventuros. A făcut pariu cu alți piloți că el face luping cu avionul LI-2. Avioane rusești care erau folosite în anii ’50 pentru cursele de călători. Pariul a fost făcut pe o ladă de bere, iar zborul a fost executat, evident, fără călători.
Acest comandant era și un foarte bun pilot. A câștigat pariul.
Avionul rusesc era fiabil și extrem de robust.

Iuliu Nemeth își amintește de acea perioadă.      
„În 1958 am făcut zboruri pe acest aeroport pe ruta Baia Mare - Târgu Mureș. Am fost călător. De fapt, era o cursă Baia Mare – Cluj - Târgu Mureș cu avionul rusesc LI2 (un avion copiat după un model american). Ultimul comandant acolo a fost unul Cioargă. Un tip micuț, uscățiv, a făcut și război. Acest Aeroport a fost considerat ca teren de aterizare în caz de nevoie, în timpul războiului. La Cluj, exista escadrilă de avioane, ce mai făcea zboruri pe aici. Și regina Maria, tot de la Cluj a venit în Baia Mare. Aici s-a zburat cam din 1955. Dacă erau mai mulți călători mai oprea și la Cluj, dacă nu, se mergea până la Târgu Mureș. Erau bine organizați. În perioada aceea erau multe curse interne. Tot pe lângă Aeroportul de la Recea a fost ridicat și turnul de parașutism. La începutul anilor ’70. Dar și turnul are o poveste interesantă. Inițial el ar fi trebuit să fie ridicat în fața Teatrului de vară, dar tovarășii de la partid nu au fost de acord. Așa a ajuns pe actualul amplasament. Denumirea după proiect a acestui turn este Neptun 3. În țară au fost ridicate trei turnuri de parașutism. Unul la Suceava, unul lângă Lia Manoliu și cel din Baia Mare. Cel din București nu e așa de înalt ca al nostru. Turnul de aici are 90 de metri. Din păcate, toate sunt distruse în afară de cel de aici, care datorită noului campion mondial cu balonul, Dan Chiriac, este bine. Cu el am curățat turnul, am pus geamuri. Turnurile au fost folosite doar pentru pregătirea parașutiștilor, din păcate acum nu sunt bani pentru întreținerea acestor active care au făcut istorie în parașutismul românesc, sau cum este Aeroportul vechi, cu o clădire ce încă mai există. Nu poți spune că au o va­loare istorică, dar au și o valoare istorică deoarece fac parte din istoria recentă a zborurilor în Maramureș. În acest moment Aeroclubul Baia Mare, care se află lângă Aeroportul din Tăuții Măgherăuș, nu mai folosește Turnul de parașutism. Nu îl mai folosesc deoarece este foarte scumpă întreținerea și verificările periodice de la ISCIR a instalațiilor de ridicare, în turn este și un ascensor. Dar, revenind la Aero­portul din Recea, acesta a rezistat până când a fost construit cel de la Tăuții Măgherăuș, actualul Aeroport, prin 1962-1963. De pe Recea s-a zburat, atunci când era cerere, și la București și la Sibiu, iar de la Cluj era legătură la Timișoara. Era o rețea internă de curse bine organizate. Și nici nu erau scumpe biletele, puteau călătorii toți oamenii muncii, dacă doreau. Acum nu este decât lupta pentru profit a firmelor ce operează, sfântul profit!”, ne-a spus Iuliu Nemeth.

De la radiosportivul maramureșean am plecat în Berința să vorbim cu unul dintre cei mai cunoscuți piloți maramu­re­șeni ai anilor ’50 – ’60 –’70.
Silviu Oțoiu este pilot de aviație spor­tivă și utilitară. A apărut în toate cărțile importante despre aviația românească și este deținătorul unui record mondial, alături de formația cu care a zburat, la zbor sportiv. Are peste nouăzeci de ani și este o poveste vie a Maramureșului. După discuție am aflat că și soția lui este o poveste vie a zborului în Mara­mureș și nu numai. O familie fabuloasă, cu povești parcă din alte timpuri, acelea cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene.

Am ajuns în Berința, după un drum printr-o zonă foarte frumoasă, pe la ceasuri de după masă. Casa în care locuiește familia Oțoiu este ascunsă pe o culme de unde poți vedea depărtările. Doi câini frumoși păzesc casa de nepoftiți. Te întâmpină sărind cu ușu­rință gardul de la poartă. După ce te-au mirosit își dau seama dacă intri pe poartă în mod lejer.
Silviu Oțoiu ne-a așteptat în curte. Un om drept, la cei 90 și de ani, cu o privire senină și cu o minte incredibilă.
Am început să discutăm și am rămas uimiți de multele date și amănunte din anii tulburi de după război. Chiar dacă nu știe foarte multe despre Aeroportul de la Recea, ne-a povestit despre Aero­club și despre Aviasan, unde a lucrat până la desființare. Vom reveni cu un material separat în care domnul Oțoiu și soția acestuia, o doamnă la fel de aprigă în privire și în vorbă, povestesc mai ales de începuturile și sfârșitul aviației utilitare în Maramureș (Aviasan).

Silviu Oțoiu își amintește și de Aero­portul de la Recea.
„În ce privește Aeroportul de la Recea, nu știu exact când s-a deschis, posibil să fie 1955, cum spuneți dumnea­voas­tră. Era un teren care iarna devenea impracticabil și, de obicei, se închidea Aeroportul toamna, de la primele ploi și ninsori. Se mai deschidea primăvara. Atunci, Sfatul Popular Regional a decis ridicarea acelui hangar de care mi-ați povestit. Era din beton. El nu a fost construit pentru Aeroport ci pentru aviația sanitară, o structură ce a fost înființată cam prin 1958. Era folosit pentru adăpostirea unui avion, atât încăpea. Era avionul care deservea acest serviciu de aviație sanitară. Se făcea prin contract cu structura din București, ce avea aici un echipaj ce deservea sănătatea din regiune”, ne-a povestit Silviu Oțoiu.
Dar povestea pilotului maramureșean continuă până prin anii ’70, iar după aceea s-a dedicat filmului etnografic și fotografiei, alături de soția sa. O existență fabuloasă pe care o vom prezenta într-un material viitor.

Concluzii

Primul Aeroport din Maramureș a fost în Recea, lângă Baia Mare, de la începutul anilor ’50. Era o pistă de pământ înierbat pe care aterizau și de unde decolau avioanele ce au deservit regiunea. Spre surprinderea noastră erau multe curse interne, iar biletele nu erau scumpe. A fost ridicat tot acolo un hangar din beton ce mai există încă în formatul inițial. Mai trăiește unul dintre cei mai performanți piloți maramureșeni, un deținător de record mondial la zbor sportiv în cursa București – Kiev - Moscova.
Poate autoritățile momentului ar trebui să conserve toate aceste urme ale primului Aeroport și ar trebui să cinstească pe cei care au făcut istorie pentru aviația maramureșeană și românească.             

„Aeroportul din Recea a rezistat până când a fost construit cel de la Tăuții Măgherăuș, actualul Aeroport, prin 1962-1963. De pe Recea s-a zburat, atunci când era cerere, și la București și la Sibiu, iar de la Cluj era legătură la Timișoara. Era o rețea internă de curse bine organizate. Și nici nu erau scumpe biletele, puteau călătorii toți oamenii muncii, dacă doreau. Acum nu este decât lupta pentru profit a firmelor ce operează, sfântul profit!”.
Iuliu Nemeth

 

„Nu știu exact când s-a deschis Aeroportul din Recea, posibil să fie 1955, cum spuneți dumneavoastră. Era un teren care iarna devenea impracticabil și, de obicei, se închidea Aeroportul toamna, de la primele ploi și ninsori. Se mai deschidea primăvara. Atunci, Sfatul Popular Regional a decis ridicarea acelui hangar de care mi-ați povestit. Era din beton. El nu a fost construit pentru Aeroport ci pentru aviația sanitară, o structură ce a fost înființată cam prin 1958”.
Silviu Oțoiu