Academician Alexandru Surdu. Omagiu ligiu post-mortem

Acad. Alexandru Surdu (24. 02. 1938 - 11. 12. 2020) a fost un erudit, un spirit ales, reflexiv, coagulator, mereu citând în limbile greacă, latină și germană. A fost ceea ce se cheamă un învățat, un filosof care, spre uimirea unora dintre noi, s-a amestecat măiestru în creuzetul nostru al maramureșenilor, în athanorul unde germinează spiritul Maramureșului, trecutul și prezentul acestuia, din care dă să rodească viitorul.

De câte ori descin­dea în Mara­mureș, se comporta ca un descă­le­cător, el rafina totul în jurul său, iar în fața lui se deschideau parcă și ușile cerului, precum la auzul co­lindelor. Ră­mâne antolo­gică, în acest sens, compa­rația dintre scena cu copiii care se jucau, în timpul serviciului religios, în fața altarului Mănăs­tirii Dragomirești, printre pi­cioa­rele preoților și ale stare­țului Sofronie, cu Raiul mult râvnit.
Ne repeta mereu să nu ne fie rușine că suntem români, să nu ne fie rușine de dreapta noastră credință; ni se împărtășea cu trăirile sale patriotice, invocându-ne trecutul ca­valeresc marmațian, ca un mare orator, cu o desăvâr­șită putere de evocare a trecutului. Ne îndemna să ne amintim, cu dul­ceață istorică,
despre cum au luptat înaintașii noștri, ale căror nume le purtăm până astăzi, despre cum s-au rugat, cum au trăit ș.a.  
El a zidit tot timpul, a întemeiat, ne-a zguțăit (zgâlțâit) ADN-ul nostru maramureșean, tradițional-istoric, îmbărbătându-ne. Ne conjura să nu irosim nicio resursă, să nu irosim Maramureșul care ne-a fost dat, care este o esență de româ­nism. El crea mereu relații emo­ționale, te făcea să-ți crească stima de sine, era un antrenor, un antreprenor de maramureșenism.
Era un personaj de Aulă, îi plăcea să se înfățișeze în ținută acade­mică, ca un prinț al oratoriei, înnobilând, de fiecare dată, anturajul căruia îi dădea strălucire, aură. Se uimea mereu în fața icoanei nu­mită Mar­mația și, de aceea, a scris despre „Ordinul Cavalerilor Mar­mațieni”, „Codi­cele de la Ieud” ș.a.
Ne vorbea cu înflăcărarea unui enciclopedist, așa cum îi stătea bine unui șagunist, despre muzica pen­tadică a Marmației, trimi­țându-ne la lectură (Dimitrie Cuclin), do­vedin­du-se a fi un me­lo­man rafinat. Mara­mureșenii l-au adulat, răsplă­tindu-l cu „Crucea Voie­vo­dală Ma­ramure­șea­nă” a Episcopiei Mara­mureșului și Sătmarului, a fost făcut cetățean de onoare și ambasador cultural al Mara­mu­re­șului, precum și cetățean de onoare al orașelor Săliștea de Sus și Drago­mirești, al comunei Giulești ș.a.
Adeseori se răsfăța cu marile concepte filosofice sau cu unele arhais­me, rostindu-le în forma lor frustă, poate rostuindu-le, de parcă filosofia sa ar fi fost doar un moment de rememorare. A fost gânditorul curajos, întemeietor al unui sistem filosofic românesc - filoso­fia pentadei. A scris mult: Vocații filosofice românești, Izvoare de filozofie românească, Pietre de poticnire, De la Marea Unire la România Mare, Eminescu și filo­sofia, La porțile Împărăției, Ordinul  Cavalerilor Marmațieni, Dra­gobetele - povestea iubirii la ro­mâni, Șcheii Brașovului ș.a.
A fost vicepreședinte al Academiei Române, președinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie al înaltului for și a girat centre de studii, în Mara­mu­reș, sub auspiciile Academiei, la Săliștea de Sus, Dragomirești și Giulești.
În discursuri era mai mereu nă­valnic, se dezlănțuia de la sine, mai ales când vorbea despre patrie, Ardeal, jertfele poporului român, religie ș.a. Acad. Alexandru Surdu își încheia fiecare discurs cu un surâs aparte, ca un cărturar distins, cu un farmec de manual de româ­nitate, cu o serenitate arhetipală, de icoană.