Abdicarea regelui Carol al II-lea. A doua domnie a Regelui Mihai

Regimul monarhic autoritar, inaugurat de Carol la 10 februarie 1938, s-a prăbușit în primele zile ale lunii septembrie 1940. Generalul Ion Antonescu a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern pe 4 septembrie. În aceeași zi, el s-a întâlnit cu Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la București, care l-a îndemnat să-și asume „drepturi dictatoriale” și să ceară abdicarea regelui. În seara zilei de 4 septembrie, Antonescu i-a cerut regelui Carol al II-lea să-i ofere puteri depline. După multe ezitări, regele a semnat în dimineața zilei de 5 septembrie decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu „puteri depline pentru conducerea statului român”. În aceeași zi, a fost sus­pendată Constituția din 1938 și au fost dizolvate Corpurile legiui­toare. În seara zilei de 5 septembrie, Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice și i-a dat timp de gândire până a doua zi la ora 4 dimineața. Când a expirat ultimatumul, Antonescu i-a trimis re­gelui o scrisoare prin care i-a cerut din nou să abdice, pentru a nu arunca țara în „război civil”.
La ora 6.10, regele a decis să semneze actul de abdicare. În manifestul pe care l-a adresat poporului român, Carol al II-lea a avut grijă să evite cuvântul „abdicare”,
subliniind doar că trece asupra fiu­lui să Mihai „grelele sarcini ale domniei”, din cauza zilelor de „vitre­gie nespusă care îndurerează țara”.
Prin intermediul lui Ernest Urdăreanu, Antonescu i-a trimis lui Carol o scrisoare prin care îi acorda libertatea de a călători oriunde dorea și o alta prin care i se fixa o rentă anuală de 20 de mi­lioane de lei. În dimineața zilei de 7 septembrie, la ora 3, Carol al II-lea pleca în exil din gara Băneasa, însoțit de Elena Lupescu, cu un tren special, compus din 12 vagoane.
În vârstă de numai 18 ani, Mihai a fost proclamat rege. În dimi­neaţa zilei de 6 septembrie, principele Mihai (19 ani) a depus, în Sala Tronului, jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, şi a primului preşedin­tele al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dimitrie Gh. Lupu, într-o nouă formulă dictată de condu­cătorul statului: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, conform volumului „Istoria româ­nilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV - Mihai I” (Ioan Scurtu, 2004).

Primul decret semnat de regele Mihai, în dimineaţa aceleiaşi zile, a fost acela de reînvestire a lui Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, „cu depline puteri pentru conducerea statului ro­mân”. Regele rămânea cu urmă­toarele prerogative: era capul oştirii, avea dreptul de a bate mo­nedă, conferea decoraţiunile ro­mâ­ne, primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipo­tenţiari; îl numea pe pri­­mul-mi­­nistru, însăr­cinat cu depline puteri, avea dreptul de amnistie şi graţiere. În Articolul III din Decret se men­ţiona: „Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri”, potrivit volumului „Istoria românilor - România Reîntregită (1918-1940)” (vol. VIII, 2003).

Deşi era suveranul României şi, formal, capul oştirii, generalul Ion Antonescu, care a instaurat un regim autoritar între 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941 şi 23 ia­nuarie 1941-23 august 1944, i-a lăsat regelui Mihai doar atribuţii formale.

La 22 iunie 1941, România a intrat în război, alături de Germania, împotriva URSS. Generalul Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Ba­sarabia şi nordul Bucovinei, potrivit volumului „Istoria Româ­niei în date” (2003). Însă, intrarea în război nu s-a făcut printr-o convenţie, care să stipuleze con­diţiile colaborării cu Germania, şi nici printr-o consultare cu factorii politici din ţară. Aceştia, liderii liberali şi naţional-ţărănişti, ca şi regele Mihai i-au cerut acestuia, în iulie 1941, după cucerirea prin grele lupte a teritoriilor răpite cu un an înainte, să înceteze osti-lităţile cu Rusia Sovietică. Antonescu a refuzat.

Regele Mihai, care iniţial a elogiat războiul purtat de armata română dincolo de Nistru, a devenit tot mai rezervat începând cu toamna anului 1942. Totodată, preocu­pările oamenilor politici români pentru scoaterea ţării din război au crescut în intensitate către sfâr­şitul anului 1943, prin canalele deschise la Ankara şi Stockholm.
În contextul deteriorării rapide a situaţiei de pe front (la 20 august 1944, a început ofensiva trupelor sovietice în zona Iaşi-Chişinău, soldată, încă de la început cu străpungerea poziţiilor defensive româno-germane) şi al refuzului mareşalului Ion Antonescu de a părăsi Axa şi de a încheia armis­tiţiul fără consimţământul lui Hitler, la 23 august, aflat în audienţă la regele Mihai I, acesta l-a destituit din funcţia de con­ducător al statului şi a ordonat arestarea lui.

În seara aceleiaşi zile, printr-o Proclamaţie către ţară, difuzată la radio, regele Mihai I anunţa ieşirea din alianţa cu puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi acceptarea armistiţiului oferit de SUA, URSS şi Marea Britanie. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Naţiunile Unite. Comentând desfăşurarea evenimentelor din august 1944 din România, ziarul „New York Times” scria că istoria va consemna actul de la 23 august „ca unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregu­lui război”, potrivit volumului „Istoria României în date” (2003).

Începând din aceeaşi seară, Armata Română a trecut la lupta antifascistă. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Capitala a fost teatrul unor puternice lupte între forţele germane şi trupele române. Lupte grele s-au dat la Şcoala superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa şi Otopeni. La 28 august, Bucureştii erau eliberaţi prin forţe proprii. Prin eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.
Semnarea Convenţiei de armis­tiţiu a avut loc la Moscova, la 12 septembrie 1944, care declara România o ţară înfrântă în război, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război către URSS. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României, consemnează volumul „Istoria României în date” (2003).

Criza politică declanşată de co­munişti în 1945, în vederea pre­luării puterii, i-a oferit prilejul lui Andrei I. Vîşinski, prim-locţiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Străine al URSS şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, de a veni la Bucureşti. Acesta i-a im­pus regelui Mihai I, în decursul întâlnirilor din 27, 28 februarie şi 1 martie 1945, demiterea premie­rului, generalul Nicolae Rădescu, şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat (FND), condus de dr. Petru Groza.

Regele, nesusţinut de SUA şi Marea Britanie, în contextul dezar­mării trupelor române din Capitală din ordinul autorităţilor sovietice, a acceptat ca Petru Gro­za să formeze un nou guvern, cu condiţia reprezentării partidelor democratice, restabilirii admi­nistraţiei române asupra nord-estului Transilvaniei şi atenuării aplicării prevederilor Convenţiei de armistiţiu. Instaurat la 6 martie, guvernul dr. Petru Groza, sprijinit de URSS, a trecut la aplicarea unor măsuri având ca scop des­trămarea structurilor politice, economice şi culturale existente, în vederea creării condiţiilor sovie­tizării şi comunizării ţării, potrivit volumului „Enciclopedia Şefilor de stat şi de Guvern ai României” (2011).

Mihai I a cerut demisia guvernului Groza la 20 august 1945, pentru a se forma un guvern re­pre­zentativ, care să exprime voinţa cetăţenilor ţării. În decembrie 1945, în urma conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii se hotărăşte includerea a câte unui reprezentant al PNŢ şi PNL, însă prin această decizie guvernele de la Washington şi Londra recu­noşteau, de fapt, regimul impus României de Moscova, prin A.I. Vîşinski, la 6 martie 1945. În aceste condiţii, alegerile din 19 noiembrie 1946, falsificate de coaliţia condusă de PCR, au des­chis ultima fază în preluarea integrală a puterii şi instaurarea regimului comunist de tip sovietic. Obiectivul final urmărit de regele Mihai I, acela al demisiei guvernului Groza, nu a fost atins.
În noiembrie 1947, regele Mihai I a plecat la Londra, pentru a parti­cipa la căsătoria verişoarei sale, principesa Elisabeta (actuala suverană a Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord), şi apoi la Paris, unde, în urma convorbi­rilor cu liderii occidentali, suve­ranul român s-a convins definitiv că România a fost lăsată în sfera de interese şi de dominaţie a URSS. S-a reîntors în ţară la 21 decembrie, iar câteva zile mai târziu, la 30 decembrie, Mihai I a fost silit, prin şantaj şi ameninţare, de către autorităţile comuniste, să abdice. Mihai I a părăsit România, împreună cu mama sa, Elena, la 4 ianuarie 1948. A locuit o vreme în Marea Britanie, apoi s-a stabilit în Elveţia (1956).

 

Surse: www.wikipedia.ro,
www.historia.ro, www.agerpres.ro, www.rfi.ro