80 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă

În 1 aprilie este comemorată Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul
Bucovinei şi întreaga Basarabie.

În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste trei milioane de persoane, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Mul­te familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii gra­nițe. În această situație, mulți dintre ei au încercat să-și reu­nească familiile, trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patru­lată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au
trecut granița ilegal din zonele
Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate,
Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, esti­mările ucrainene dau ca cifră peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.
Autoritățile sovietice au reacțio­nat în două moduri: în primul rând, au întărit patrularea gra­nițelor, în al doilea rând au făcut liste cu fami­liile care aveau rude și în România declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau, la 1 ia­nuarie 1941, 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment, au început să fie consi­derate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de fa­milii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, auto­ri­tățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor ru­delor celor 105 persoane în Siberia.
A urmat o altă încercare de refu­giere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România. Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea, în noaptea de 6 februarie 1941, un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șerăuți, Horecea-Urbană, Ceahor, Molodia și Os­tri­ța a încercat să treacă în România. Oamenii au fost sur­prinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit, totuși, să se refugieze în Ro­mânia, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații contra­revolu­țio­nare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul, de 32, la 10 ani de mun­că forțată și pierderea drepturilor civile pentru cinci ani.
Ca în ca­zurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.
La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea gra­niței în România. Drept urmare, la 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravie­țui­torii au fost urmăriți de cava­leriști și spintecați cu sabia.

După masacru, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinain­te, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.
Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfio­rătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.
O listă parțială a victimelor identificate ulterior:

- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheor­ghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordănești: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Olga Cobel a lui Ioan și Maria Cobel (născută Aroneț), Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.
Numărul exact al victimelor nu
s-a aflat și, probabil, nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de sabie și hârleț sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supra­viețuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 - 2005, fost profesor de liceu, scri­itor și poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la Editura Vivacitas din
Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941, ca pe un „masacru”, un „genocid” și un „măcel”.
 După masacru, a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația româ­nească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75.000 de persoane între recen­să­mântul românesc din 1930 și primul recensământ sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste perse­cuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și exe­cutat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autori­tățile sovietice și, ulterior, de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000, autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.
Unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, profesorul Gheorghe Mihailiuc, a relatat scenele înfiorătoare în cartea sa „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004).
„Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană.
La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid.  Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe, peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată.
În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul.
Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu trico­lorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.

Sursa : wikipedia, descopera.ro

„În ochii mei, un flăcău voinic, cu trico­lorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.
Gheorghe Mihailiuc