76 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial

8 mai 1945 este ziua în care s-a încheiat o conflagrație mondială în care au murit 55 de milioane de oameni şi a lăsat cea mai mare parte a continentului european în paragină: cel de-al Doilea Război Mondial. În România, Ziua Victoriei este marcată în 9 mai.

Pe 25 aprilie, trupele sovietice și americane au făcut joncțiunea, tăind practic Germania în două. Primele unități aliate care au intrat în contact au fost Divizia americană de infanterie, a 69-a din cadrul Armatei I americane și Divizia sovietică a 69-a de Gardă din cadrul Armatei sovietice a 5-a de Gardă. Întâlnirea s-a produs la Torgau, pe râul Elba (Vedeți și: Întâlnirea de pe Elba).
Pe 27 aprilie, în vreme ce forțele Aliaților se apropiau de Milano, dictatorul italian Benito Mussolini a fost capturat de partizanii ita­lieni. Mussolini încerca să fugă din țară și călătorea în mijlocul unui batalion german de artilerie antiaeriană. Pe 28 aprilie, Mussolini, Clara Petacci, (amanta dictatorului) și câțiva oficiali fasciști italieni capturați odată cu el au fost duși la Mezzegra, unde au fost executați. Trupurile celor uciși au fost transportate mai apoi în Milano, unde au fost spânzurate cu ca­pul în jos în fața unei benzinării.
Pe 30 aprilie, în plină desfășurare a Bătăliei Berlinului, dictatorul german Adolf Hitler și soția lui Eva Braun s-au sinucis în bunkerul Führerului. Braun se căsătorise cu Hitler cu doar câteva ore mai înainte de a se sinucide. În testamentul său, Hitler îl desemna pe Karl Dönitz ca succesor și nou
Reichspräsident („Președinte al Reichului”) iar pe Joseph Goebbels îl numea Reichskanzler („Cancelar al Reichului”). Goebbels s-a sinucis însă pe 1 mai 1945, lăsându-i lui Dönitz toată responsabilitatea negocierii capitulării. Dönitz l-a rugat pe Ludwig von Krosigk să accepte funcția de Reichskanzler, dar acesta a acceptat numai cu condiția ca titulatura funcției lui să fie aceea de „prim-ministru al guvernului”.

Pe 1 mai, generalul SS Karl Wolff și comandantul Armatei a 10-a ger­mane, generalul Heinrich von Vietinghoff, au semnat cu Aliații occidentali, după negocieri înde­lungate, secrete și neautorizate, (care au fost considerate de Uniunea Sovietică o tentativă de sem­nare a unei păci separate), o în­țelegere de capitulare necondi­țio­nată a forțelor germane din Italia (2 mai).

Bătălia Berlinului s-a încheiat pe 2 mai. Pe această dată, generalul de artilerie Helmuth Weidling, comandantul Zonei defensive a Ber­li­nului, a predat în mod ne­­­con­diționat capitala generalului Armatei Roșii Vasili Ciuikov. În aceeași zi, co­mandanții Grupului de Armate Vistula, Kurt von Tippelskirch și Hasso von Manteuffel s-au predat, alături de subordonații lor Aliaților occidentali.
Pe 4 mai 1945, feldmareșalul britanic Bernard Law Montgomery a primit din partea amiralului Hans-Georg von Friedeburg predarea necondiționată a forțelor germane din „Olanda, nord-vestul Germaniei, inclusiv din Insulele Fri­siane și Heligoland și alte insule, din Schleswig-Holstein și din Denmarca… inclusiv a tuturor vaselor maritime din aceste zone”.  Cum amiralul Karl Dönitz era și comandantul operațional al unora dintre aceste forțe, capitularea acestora a fost considerată un semnal al faptului că războiul european s-a încheiat.

Depunerea de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale „Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitlerˮ lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945.
Pe 5 mai, Dönitz a ordonat tuturor submarinelor germane să înceteze operațiunile militare și să se reîntoarcă la bazele lor. La ora 14.30, generalul Hermann Foertsch a capitulat cu toate forțele dintre munții Boemiei și râul Inn în fața generalului Jacob L. De­vers, comandantul Grupului al 6-lea de armate americane. La ora 16.00, generalul Johannes Blaskowitz, comandantul trupelor germane din Olanda, s-a predat generalului canadian Charles Foulkes în prezența Prințului Bernhard, comandantul Forțelor mi­litare olandeze din interior. În Dresda, gau­leiterul Martin Mutschmann a făcut cunoscut că pe frontul de răsărit urma să fie lansată o ofensivă de proporții. Doar două zile mai târziu, Mutschmann a fost luat prizonier de trupele sovietice în timp ce încerca să fugă din fața înaintării Armatei Roșii.

Pe 6 mai la ora 18:00, generalul Hermann Niehoff, comandantul orașului fortificat Breslau, oraș asediat de mai multe luni, s-a predat sovieticilor. O jumătate de oră mai târziu, generalul Alfred Jodl a sosit la Rheims și, în conformitate cu ordinele primite de la Dönitz, a anunțat intenția germanilor de a capitula în fața Aliaților occidentali. Era aceeași inițiativă pe care o prezentase mai devreme și von Friedeburg lui Montgomery și, la fel ca și Montgomery, Dwight D. Eisenhower a amenințat că va refuza orice negociere, fiind dispus să accepte doar o capitulare ne­condiționată. Eisenhower i-a spus în mod explicit lui Jodl că va ordona forțelor anglo-americane să îi împingă pe germani către răsărit pentru a-i obliga să se predea sovieticilor. Jodl l-a informat rapid pe Dönitz, care se afla la Flensburg, despre poziția lui Eisenhower. La scurtă vreme după miezul nopții, Dönitz a acceptat inevitabilul și i-a transmis lui Jodl autorizația privind capitularea totală și necondiționată a tuturor forțelor germane.
La ora 02.41 a zilei de 7 mai 1945, la sediul Cartierului General Su­prem al Forțelor Expediționare Aliate din Rheims, Franța, șeful OKW – Comandamentul Suprem al Armatei Germane, generalul Alfred Jodl, a semnat documentele capitulării necondiționate a tuturor forțelor germane în fața Aliaților. Acest document includea fraza: „Toate forțele sub controlul german să înceteze operațiunile active la orele 23.01 Ora Europei Centrale (OEC) pe 8 mai 1945ˮ. În ziua următoare, generalul Wilhelm Keitel și alți reprezentanți ai OKW-ului au plecat la Berlin și, la scurtă vreme după miezul nopții, au semnat un document similar, capitulând în mod explicit în fața forțelor sovietice, în prezența ge­neralului Gheorghi Jukov. Ceremonia semnării a avut loc într-o vilă din suburbia răsăriteană a Berli­nului, Karlshorst.  

Ora încetării luptelor a fost 23.01, ora Berlinului, în seara zilei de 8 mai 1945, care la Moscova era ora 1.01, în dimineața zilei de 9 mai. De aceea, în Uniunea Sovietică se sărbătorește victoria în al Doilea Război Mondial în ziua de 9 mai, în loc de 8 mai.

Karl Dönitz a continuat să func­ționeze ca șef al statului, dar guvernului său, așa-numitul Guvern de la Flensburg, (după numele orașului de reședință, Flensburg), nu i-a fost acordată o importanță prea mare după capitularea de pe 8 mai. Pe 23 mai 1945, a fost trimis la Flensburg un ofițer de legătură britanic care să aducă la cunoștință miniștrilor acestui guvern ordinul lui Eisenhower de dizolvare a cabinetului și de arestare a membrilor săi.
Aliații și-au dat seama că, deși forțele armate ale Germaniei capitulaseră necon­di­ționat, guvernul civil german nu semnase niciun act de capitulare. Aceasta se putea dovedi o ches­tiune foarte sensibilă: în 1918, capitularea Germaniei fusese sem­nată de un guvern civil, nu și de forțele armate. Acesta a fost argumentul „înjunghierii pe la spate” folosit de Hitler. Aliații nu au dorit să ofere unui viitor guvern german posibil ostil un argument legal pentru des­chiderea unei confruntări. Până în cele din urmă, Aliații au căzut de acord să nu-l recunoască pe Dönitz ca șef al statului și au semnat în schimb un document al celor patru puteri victorioase, prin care se crea Comisia Aliată de Control și care cuprindea printre altele urmă­toarele prevederi:
Guvernele Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și guvernul provizoriu al Repu­blicii Franceze, își asumă prin aceasta autoritatea față de Germania, inclusiv toate puterile posedate de guvernul german, Înaltul Comandament și orice autoritate guvernamentală de stat, muni­cipală sau locală. Preluarea, pentru scopurile arătate mai sus, a numitelor autorități și puteri nu are ca efect anexarea Germaniei. (Departamentul de Stat al SUA, Seriile „Tratate și alte acte internaționale” nr. 1520.)

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un nou document la Berlin, prin care situația de facto devenea una de jure. La Conferința de la Potsdam, Aliații au făcut planuri pentru Germania postbelică, au redesenat granițele, au ordonat demilitarizarea și denazificarea Germaniei și au stabilit cuantumul reparațiilor de război pe care țara învinsă trebuia să le plătească.