70 de ani de la războiul de gherilă dintre borşenii haiducului Ştrifundă şi ucrainenii lui Odoviciuc

În urmă cu 70 de ani, Maramureşul era scena unui război de gherilă, similar oarecum cu cel din estul Ucrainei. În 1945, « Congresul Poporului din Maramureş » a încercat să alipească judeţul nostru la Ucraina Subcarpatică. Dacă un primar înţelept n-ar fi strigat: «Mama este una şi aceasta este România!», astăzi probabil am fi vorbit ucraineană şi am fi trecut în România pe bază de viză. Gavrilă Mihali Ştrifundă a schimbat istoria Maramureşului, demonstrând că maramureşenii sunt oameni curajoşi, de onoare şi, mai ales, patrioţi. Vă prezentăm o pagină importantă din istoria judeţului şi portretul unui erou care a fost deopotrivă primar, politician, haiduc şi om de lume.

Puţini ştiu că, în urmă cu 70 de ani, după Banat şi Moldova, Maramureşul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un gol politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului Istoric la Ucraina subcarpatică, încurajând acţiunile separatiste ale avocatului Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului Istoric cu URSS. Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet şi a aprobat cererile ucrainenilor îndreptate către Stalin, care solicitau alipirea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică.

Cererea era susţinută şi de presa pro-sovietică, aşa că, în scurt timp, s-a creat un adevărat curent de opinie, tot mai vehement şi tot mai insistent, care dorea dezlipirea Maramureşului din Patria-Mamă.

La 28 ianuarie 1945 Odoviciuc proclama deja „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945, administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare, primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind-o cu ucraineana.

Ameninţaţi de o nouă stăpânire străină, maramureşenii au pregătit în 5 martie o adunare la Sighet. Fiecare comunitate şi-a trimis învăţătorii şi preoţii. Iar în centrul manifestării se afla primarul Borşei, Gavrilă Mihali Ştrifundă, care cerea demiterea lui Odoviciuc, anularea cererii abuzive de alipire a Maramureşului şi U.R.S.S. şi numirea unui prefect român.

Când primarului Borşei i se cere să contrasemneze cererea de alipire a Maramureşului la URSS, post factum, Mihali răspunde că nu el, ci comunitatea trebuie să decidă pe ce drum vrea să meargă; iar ca să afle răspunsul, să vină duminică, când borşenii se vor pronunţa. La „referendum” borşenii au spus „NU”, iar Mihali i-a susţinut. Se spune că, la auzul cuvintelor lui Ştrifundă, delegatul «Congresului Poporului din Maramureş», care a venit să dea «vestea bună» a alipirii la U.R.S.S. ar fi răspuns că: «Dacă Borşa nu vrea să adere, dacă vă încăpăţânaţi, nici nu e nevoie. Ne putem uni şi fără Borşa. Dar vom pune graniţa la Valea Hotarului, vom ridica un zid înalt şi atunci veţi muri aici sufocaţi, izolaţi în munţi, fără legături cu nimeni”.

Scriitorul dr. Nicoară Mihali povesteşte că biografia lui Ştrifundă este extrem de interesantă: «Acum se împlinesc 70 de ani de când Ştrifundă s-a înarmat, culegând arme şi muniţie de pe frontul din Pasul Prislop, şi a trecut prin toate satele de pe Valea Izei, ajungând la Podul din Vadu Izei pentru a se împotrivi alipirii Maramureşului la Ucraina. Gavrilă Mihali Ştrifundă şi-a început cariera cu titlul de haiduc. Dincolo de eroul acela, de data aceasta să vedem şi cum era omul Ştrifundă. El era un petrecăreţ, avea ceteraşii lui plătiţi care la orice oră din zi şi din noapte când îi chema erau prezenţi. Avea o caleaşcă extraordinar de frumoasă pe timp de vară şi o cocie pe timp de iarnă (sanie frumos ornată ca şi a boierilor din Rusia). Avea nişte cai minunaţi, unul fiind înstelat, de culoare albă. A fost primar şi după anii ’32 până în ’40, cu mici pauze, dar şi înainte de ’30 a fost doi ani primar. El făcea parte din ramura tânără a liberalilor. Ştrifundă avea o popularitate atât de mare între borşeni încât ungurii, în perioada ’40 – ’44, când erau stăpâni peste Ardeal, au fost nevoiţi să-l aducă din nou la primărie tocmai pentru a nu se isca anumite lupte în munţi şi să aibă probleme în administraţie.

Portretul primarului haiduc este creionat de preotul ortodox Ion Dumitrescu: „eram în plină iarnă, când vânatul era permis. Într-o seară mi-a bătut la uşă Găvrilă Ştrifundă, un bărbat cam de 30 de ani, sprinten, chipeş, cu o uitătură ageră, îndrăzneţ şi plin de vigoare. Avea arma de vânătoare pe braţ.”

– Domnu’ protopop, am intrat la voi ca să mă încălzesc puţin! Cuvânt de politeţe întrebuinţat în Maramureş.

– Toată ziua am pândit un mistreţ ce-mi ieşea adesea în cale. Nu am împuşcat nimic. Nu am umblat după iepuri, dacă vreţi, vă aduc mintenaş. Şi a ieşit. Nu a trecut mult şi am auzit două împuşcături. Apoi Găvrilă intră triumfător pe uşă.

– Uite doi iepuri! Nu unul! De ăştia pot să aduc oricând, câţi vin la căpiţele mele de fân. Avea o fâneaţă aproape de Biserică. A scos o sticlă de rachiu din buzunarul sumanului, apoi o bucată de slănină şi pâine din straiţa de vânătoare. Ană, zice el fetei din casă, fierbe tu rachia cu puţin zahăr şi apoi oi ospăta ceva cu domn protopop.

Se dezlegase limba lui Ştrifundă şi îmi povesti cele ce urmează:

„Eram tânăr şi tare jucăuş la horă, mă plăceau mult fetele. Venise vremea de armată şi îmi era urâtă. Cântecele cu Pintea Viteazul îmi răvăşeau sufletul şi mi-am zis hai să mă apuc de haiducie, scap şi de armată. Am apucat pe calea codrului cu puşca în spinare şi cuţitul la curea. Împreună cu 4 tovarăşi.

Din vârful Prislopului, pe culmea munţilor, până în Valea Vişeului era locul nostru de hoţit, adăpostiţi de păduri mari de brad şi de peşteri. Pândeam mai ales evreii care făceau contrabandă mai mult cu vite. Le treceau în Polonia şi Cehoslovacia şi se înapoiau cu sloţi, aur, mătăsuri şi altele. Treceau de la noi grăsunii şi tot ce se căuta acolo. Mergea treaba bine. Mai dădeam şi la săraci şi gazdelor noastre. Nu am făcut omoruri căci nu ne-au dat prilejuri. Eram căutaţi de jandarmi şi de grăniceri.

Până într-o primăvară când contrabandiştii ne dibuiseră ascunzişurile şi am fost prinşi. Eu am fost condamnat la 5 ani de închisoare, iar tovarăşii mei la câte 3 ani. Am făcut puşcăria, dar am scăpat de cei 3 ani de militărie. Iată-mă acum la locul meu, m-am căsătorit cu fata ce mi-a plăcut. Am un copil şi gospodăria mea şi îmi plac vânătoarea şi codrul. Când se vor face alegerile de primar, evreii mi-au făgăduit că mă vor alege pe mine”.

Primarul nu credea în referendumuri organizate pe timp de război! Şi adunarea borşenilor nu numai că a răspuns NU alipirii la URSS, dar a şi cerut conducere românească pentru Maramureş. Ameninţările delegaţilor „Congresului comitetelor poporului” veniţi la adunare nu i-a frânt, ci, dimpotrivă.

Dr. Nicoară Mihali explică: „după ce Ştrifundă a aflat vestea, pe la mijlocul lunii februarie, adună 100 de oameni şi le spune despre situaţia îngrijorătoare prin care trece Maramureşul şi că el este cel care s-a opus. Şi că duminică va veni o delegaţie de la Sighet să semneze şi el alipirea Maramureşului la Ucraina. Le-a spus că el nu se poate desprinde de Ţara Mamă. Toată acţiunea asta s-a petrecut la Crâşma lui Mihali Vasile Spăretu, care era lângă podul Ţâşlei, o crâşmă cu balcon de unde se puteau rosti cuvântări.

În duminica respectivă au luat cuvântul delegaţii trimişi de la Sighet, care erau membri ai Partidului Comunist. Încercau să-l convingă pe primar şi pe locuitori să nu se opună, spunând că numai ei sunt cei care au refuzat.

Sunt cunoscute mai multe nume de oameni care au fost alături de Ştrifundă în perioada respectivă: Toader Busuioc, Vasilică Mihali, Gheorghe Gălbează, Dumitru şi Nicoară Neamţu, Alexa Notăraşu, Dumitru Braniş, Gheorghe Telei, Samoilă Şandru, Vasile Hârceag, Găvrilă a Pintii, Ilie Bălaci, Dumitru Butanu, Dumitru şi Nicoară Gârdan, Gheorghe Cotău, Ştefan Chigălă. Toţi aceştia erau un fel de locotenenţi ai acestui deja căpitan de haiduci. În duminica aceea, slujba s-a terminat mai devreme şi au început să vină oamenii din toate zonele Borşei ca să se întâlnească la „crucea drumurilor”.

Ştrifundă a început un discurs extraordinar de frumos. Este uimitor că acest om nu avea mai mult de 8 clase, dar în discursuri era ca al unor oameni care au urmat studii de oratorie. El le aminteşte borşenilor să nu uite de victoria din 1717 când au învins o hoardă tătărască şi au eliberat 12 mii de ostateci, să nu uite de 1848 când Maramureşul a semnat alipirea la Revoluţia Ungariei, iar borşenii nu s-au supus şi s-au dus înarmaţi la Năsăud şi au depus jurământ de credinţă împăratului de la Viena, apoi le-a amintit de 1918 când el avea 18 ani şi a participat la Unire.

Au luat cuvântul şi reprezentanţii trimişi de Odoviciuc. Au spus că trebuie să se alipească Ucrainei pentru că s-a trimis deja telegrama la Moscova şi că au spus că şi ei sunt de acord.

Câţiva bătrâni au strigat „în numele cui aţi hotărât voi? Cine a hotărât pentru noi?”. Destul de impertinent, unul dintre delegaţi a spus „am hotărât noi în numele vostru pentru că primarul vostru nu a vrut să semneze”.

Din mulţime au fost huiduieli şi femeile au tăbărât şi au urcat pe balconul respectiv şi le-au rupt hainele, spune Timiş Nicoară, coautorul cărţii mele „Cartea munţilor”, care avea vârsta de 20 de ani când a participat în armata lui Ştrifundă. Tot locotenenţii lui Ştrifundă i-au scos până la marginea oraşului. Unul dintre delegaţi i-a spus primarului „o să vă pară rău! Veţi plăti scump pentru fapta voastră”, dar primarul, foarte calm, a zâmbit zeflemitor şi le-a spus „drum bun!”.

Tot atunci, unul dintre acei delegaţi a strigat că se va ridica un zid de piatră la Valea Hotarului ca Borşa să nu mai aibă legături cu Maramureşul. Şi atunci, Ştrifundă a strigat: „Nu are nimic! Dacă voi o să ridicaţi un zid, noi vom străpunge Pietrosul!”. Mulţimea a strigat: „vrem prefect român” şi „vom străpunge Pietrosul!”.

Primarul a organizat câteva mii de voluntari, unii mai tineri au fost instruiţi să poarte arme, ceilalţi în detaşamente pedestre şi de cavalerie, alţii însărcinaţi cu aprovizionarea, şi peste o săptămână au plecat din Borşa spre Sighet, la începutul lui martie, să rezolve problema. Mihali povesteşte: „Ştrifundă a trimis un pluton de tineri pe Prislop să strângă armele rămase în urma frontului. S-au găsit depozite părăsite de armata hortistă. Au adus 4 tunuri, aruncătoare de mină, 6 mitraliere, 18 puşti militare, puşti şi arme automate, grenade, muniţii şi alt echipament militar.

Din Borşa au plecat în jur de 2500 de oameni. Au fost luaţi în evidenţe 1200 de cai şi 500 de perechi de boi care au transportat muniţia şi alimentele. La podul din Vadu Izei au ajuns 11 mii de oameni. Unele surse spun că la Pod au murit 5 oameni, alte surse mai credibile spun că a murit unul singur care a strigat „jos Odoviciuc!”.

Borşenii au fost împărţiţi pe grupe de arme. A avut şi o ambulanţă sanitară pentru că Ştrifundă l-a desemnat pe un asistent medical Găvrilă Timiş Bortoş să răspundă, ca în caz că sunt atacaţi, să aibă o căruţă specializată pentru a acorda ajutor medical. Ştrifundă s-a folosit de preoţii din Borşa (Ilie Timiş, Găvrilă Mariş şi Nuţu Codrea), pe care i-a trimis înainte în sate să-i lămurească pe oameni să li se alăture.

Unele surse spun să locuitorii celorlalte sate au fost înştiinţaţi de mesagerii lui Ştrifundă că dacă nu li se alătură, le incendiază gospodăriile, că îl ştiau de om hotărât. Aici e momentul cel mai înălţător. Duminică dimineaţă, la ora 9, după scurta ceremonie religioasă, pe un soare cu dinţi, din mii de piepturi a răsunat ca un singur glas, alături de primar, „Doamne ajută!”.

Şi aşa au pornit ei spre Sighet. Prin fiecare localitate pe unde treceau, cântau „Deşteaptă-te române!” Ştrifundă era în fruntea coloanei pe un cal alb, ca un voievod din legendă. Alături de el erau Toader Busuioc şi Vasilică Mihali. În urma lor, doi călăreţi purtau tricolorul românesc şi drapelul sovietic. Urmau alţi 4 călăreţi cu tablouri, printre care era şi Regele Mihai.

În primul eşantion, erau peste 200 de călăreţi alături de Ştrifundă şi urmau grupurile de oameni pe genuri de armă. Aşa au trecut prin Moisei, Săcel, Sălişte, Dragomireşti, Cuhia, Şieu, Rozavlea, Strâmtura, Bârsana şi au ajuns la Vadu Izei la podul aruncat în aer”.

Gavrilă Mihali-Ştrifundă s-a dus apoi la Cluj, unde a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu». În 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit şi s-a refugiat în Ucraina. Dar a început totodată urmărirea şi arestarea celor care au participat la mişcarea pentru integritatea ţării. Unii s-au refugiat în munţi, alţii s-au ascuns în podul unor case. Pentru a-l sili să se predea şi pe conducătorul mişcării, Gavrilă Mihali Ştrifundă, securitatea i-a arestat băiatul, student la Cluj. În puşcărie, fiul lui Ştrifundă s-a îmbolnăvit de TBC, şi în 1948 a decedat.

Mihali spune că: «În 1949, când Ştrifundă va lua calea codrilor pentru a scăpa de comunişti, care îl vânau pentru că era incomod, influent şi că s-a opus ucrainizării Maramureşului, el se va preda căpitanului de securitate Ştern. Însă, înainte de a pleca, îşi aduce ceteraşii şi petrece toată noaptea. Dimineaţa se opreşte în centrul Borşei şi la un fotograf evreu îşi face poza aceea cu barba mare de haiduc şi apoi s-a urcat în maşina Securităţii şi a plecat spre Sighet. După care e trimis la Canalul Dunărea – Marea Neagră”.

Ştrifundă a fost condamnat la 1 an şi 6 luni de muncă silnică în lagărele de la Canal. Mai târziu este rearestat, fiind condamnat la 8 ani de închisoare.

Din cauza condiţiilor inumane de detenţie şi a bătăilor, moare în 1961, în închisoarea Botoşani, în «condiţii neelucidate». 

„În august 1944 autorităţile hortiste îl arestează pe Ştrifundă alături de alţi intelectuali şi ţărani şi au fost închişi într-o casă de la Mănăstirea Moisei. Graţie curajului şi îndrăznelii lui Ştrifundă, au scăpat toţi de la moarte. Pentru că el avea oameni şi prin nişte iscoade a înşelat vigilenţa soldaţilor care îi păzeau şi s-au eliberat”.

Dr. Nicoară Mihali

 

 

„În 1934, Ştrifundă era atât de puternic încât pot să spun că nu era diferenţă între primarii de atunci şi cei de azi, numai că cei de astăzi, dacă e vorba de eroism, fug mâncând pământul. În 1934, în vară, are loc la Bucureşti un Congres al primarilor liberali din ţară. Iar Ştrifundă, îşi permite să dea o recepţie la Curtea Regală. Deci, absolut toate cheltuielile pentru masă, pentru petrecere şi pentru balul din seara respectivă au fost suportate de Ştrifundă. Era primar al Borşei. El avea bani pentru că îl ajutau oamenii locului şi în permanenţă primea o sumă de bani de la evreii din Borşa. Pentru că atunci când a dormit prinţul Mihai în hanul din Pasul Prislop, evreii au avut grijă să se pună bine cu Curtea Regală şi să îi şlefuiască o prietenie şi lui Ştrifundă”.

Dr. Nicoară Mihali