60 de ani de la finalizarea procesului de colectivizare

 După acapararea şi consolidarea puterii, în 1949, comuniștii s-au lansat în ceea ce avea să fie cea mai lungă, mai dificilă şi criminală campanie de inginerie socială implementată în România comunistă: colectivizarea agriculturii. Scopul declarat al colectivizării era modernizarea agriculturii românești şi introducerea structurilor socialiste la sate. Dacă naționalizarea mijloacelor de producție industriale şi financiare a putut fi înfăptuită într-un interval de timp relativ scurt (1948-1952), procesul de colectivizare a fost de departe cea mai amplă campanie politică condusă de elitele comuniste pentru mai bine de o decadă (1949-1962). Un proces care a afectat întreaga populație rurală a României, care în 1948 reprezenta în fapt majoritatea covârșitoare a populației țării, aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000.

Etapa de început (1949-1953)

Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/ 2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 de ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție.
Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.
Consfătuire cu lucrătorii fruntași din agricultură, la București, în februarie 1955

În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii au fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri.
Cum prima interacțiune a funcțio­narilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri, inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.

Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și abuzurile din procesul de colectivizare.
Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă fo­lo­sind aici colectivizarea ca mijloc de represiune.

Etapa de stagnare (1953-1956)
În 1953, Stalin a murit, iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la con­so­lidarea Gospodăriilor Agricole Comune deja existente. În 1956, guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.

Etapa de finalizare în forță (1957-1962)
Ședință PMR din martie 1962: Ştefan Voitec şi Gheorghe Gheorghiu-Dej acordă medalii cu ocazia terminării colectivizării.
În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte
înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.
În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Nu­me­roși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate în Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin orga­nizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 și a unei sesiuni speciale a MAN în București, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11.000 de țărani, numărul țăranilor invitați fiind o aluzie la numărul victimelor Răscoalei din 1907. Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă.

Chiar dacă procesul de colectivizare s-a încheiat oficial în aprilie 1962, anii următori nu au fost lipsiți de tensiuni în mediul țărănesc. Bunăoară, într-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestări şi acțiuni negative în cadrul gospodăriilor agricole colective, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute în revistă numeroase nemulțumiri ale țăranilor din agricultura socialistă. Circulase intens zvonul privind producerea unor „schimbări” în sectorul socialist, mulți țărani colectiviști exprimându-și speranța că GAC-urile se vor destrăma, iar ei își vor redobândi pământul, animalele şi atelajele cu care intraseră în colhoz, în vreme ce alții au crezut că vor primi loturi mai mari de pământ în folosință. Toate acestea au dus la apariția într-o serie de localități a unor acțiuni deschise pentru destrămarea GAC-urilor şi a întovărășirilor. Țăranii erau ne­mu­l­țumiți nu doar pentru că le fuseseră confiscate bunurile prin colectivizare, ci şi pentru că ei practic munceau aproape pe gratis în formele socialiste de agricultură.
O formă deosebit de răspândită de protest a țăranilor față de mizeria spre care erau împinși a fost refuzul de a ieși la lucru, de-a lungul şi de-a latul țării înregistrându-se veritabile greve agricole, într-o epocă în care noțiunea era utilizată în România doar pentru a desemna realitățile trecutului sau existente în „țările capitaliste”.

În același timp, a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devină obișnuință în deceniile următoare: „furtul” din Gospodăriile Agricole Colective, considerat de țărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o formă de sabotare a agriculturii socialiste.

Represiune: execuții, arestări, deportări
Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR, s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.
Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate.