6 ianuarie: Înființarea lagărelor de muncă forțată din România

La 6 ianuarie 1950, printr-un decret promulgat de Marea Adunare Națională, se hotăra înființarea lagărelor de muncă forțată din România, lagăre care își vor începe activitatea la 14 ianuarie 1950. Aceste lagăre au fost amplasate de-a lungul canalului Dunăre - Marea Neagră, în Delta Dunării, în Balta Brăilei, în exploatări miniere precum Brad, Baia Sprie sau Cavnic ori pe lângă marile șantiere de construcții din țară. Aici erau trimiși toți cei care se opuneau regimului comunist, cei care nu contribuiau la ,,construirea socialismului”, vorbeau împotriva partidului și statului român sau aveau „legături” cu imperialiștii occidentali. Durata muncii în aceste „colonii” de muncă varia între 6 luni și 5 ani, dar se putea prelungi și până la 7-8 ani, în funcție de nivelul de „reeducare” al condamnatului. Numai în perioada 1950-1954 în aceste „unități de reeducare” au fost trimise peste 120.000 de persoane, cărora le-au fost ignorate cele mai elementare drepturi. Viața în aceste colonii de muncă era deosebit de grea, deoarece deținuții aveau doar dreptul să asculte și să execute dispozițiile șefilor de lagăr, care deseori îi agresau verbal şi fizic. De asemenea, în multe lagăre de muncă forțată din această perioadă asistența medicală era minimală sau inexistentă, majoritatea deținuților internați aici fiind suferinzi de tuberculoză, boli cardiovasculare sau boli digestive cauzate de hrana foarte proastă. De asemenea, munca deținuților, care era foarte grea, era urmărită atent de gardieni, care verificau norma de muncă a fiecărui deținut. Astfel, acordarea de puteri absolute gardienilor din lagărele de muncă i-au făcut pe mulți să se transforme în adevărați torționari, din cauza cărora au murit mii și mii de deținuți.

Triunghiul morții: Baia Sprie- Cavnic-Nistru

Deţinuţii care au muncit în lagărele de muncă din Maramureș şi care, printr-o minune, au ajuns să trăiască „libertatea” de după 1989, spun au fost în iad. De fapt, minele erau, la propriu, un fel de iad: umiditate, temperaturi foarte ridicate, norme exagerate, lipsa hranei, a medicamentelor, a echipamentelor. Coloniile de muncă erau amplasate în apropierea puțului de extracție, pe un platou care cuprindea câteva clădiri şi câteva barăci din tablă. Colonia era împrejmuită cu un gard înalt, de 5 metri, pe care trona scris: „Trecerea oprită. Împușcare fără somaţie”.

Normele deținuților erau din start, cu 30% mai mari decât cele ale minerilor. Totuși, când au ajuns la minele din Maramureș, deținuții sperau că va fi mai bine decât la Aiud. Primul „lot” de 200 de „braţe speciale”, cum le-a numit MAI aveau destinația Baia Sprie. Li se vorbea de reabilitarea prin muncă. Numai că era doar exterminare prin muncă. În cartea sa, „Morminte fără cruce”, CiceroneIoniţoiu povesteşte că: „Condițiile inumane de muncă periclitau viața oamenilor în acest centru minier. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forțată pentru deținuții politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii.
Colonia era așezată într-o căldare înconjurată de munții Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7—800 de condamnați la pedepse mari. Primii deținuți au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deținuți pedepsiți de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte, dintre supraviețuitori a fost dirijată aici.
La început, alimentația a fost bună. Se primeau 250 de grame de pâine din partea Direcției Generale a Penitenciarelor şi 1000 de grame din partea Combinatului minier. Cele două feluri de mâncare erau completate de slănină, halva şi marmeladă, primite la intrarea în mină. Din cauza gazelor şi a prafului, pofta de mâncare dispărea. Grețurile şi arsurile făceau ca marmelada şi pâinea, alimente ce fermentează, să nu mai poată fi consumate. S-a ajuns atunci la înțelegerea ca fiecare să ia atât cât are nevoie, după constituția fizică şi pofta de mâncare.
În acest timp, s-au deschis lucrările la Orizontul 13, la o adâncime de peste 350 de metri.. Cel care a mânuit aici primul perforator a fost aviatorul Boaru Vasile, ajutat de câțiva preoți şi de Paul Lăzărescu.

Până în 1953, comandant al coloniei a fost maiorul Popa, care s-a comportat mai omenește. În 1953, iată că îşi face apariția la Baia Sprie, în calitatea de comandant, căpitanul Szabo Zoltan, care nu ştia încă românește. Din conducerea închisorii au mai făcut parte locotenentul Cioară, locotenentul politic Guleran şi locotenentul Pintea, care a excelat în chinuirea deținuților.
Noua conducere a instaurat teroarea. În primul rând, s-a redus pâinea la 300 de grame, deci mai puţin de un sfert în comparație cu ce se dădea înainte. Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Cine depășea norma primea ca stimulent pâine până la un kilogram în ziua respectivă. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor.

Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiți. Între deținuți, solidaritatea se cimenta. Suferința îi unea în fața muncii de exterminare. Informatorii administrației din rândul deținuților erau cunoscuți şi izolați. Printre ei s-au numărat Petrescu Ion, fost căpitan de jandarmi, şi Steanţă Dumitru, fost student condamnat în „Sumanele Negre”. Amândoi, pe unde au trecut, au făcut numai rău şi nimeni nu-i poate uita.

Când plecaseră de la Aiud spre Baia Sprie, comandantul spusese deţinuţilor: ,,Fiecare zi de muncă va fi o zi spre libertate”; iar drumul l-au făcut fără lanţuri, deşi foarte mulţi erau condamnaţi pe viaţă. Când au ajuns la Baia Sprie, au fost întâmpinați cu alte promisiuni: „Fiecare roabă de minereu scoasă scurtează drumul spre libertate... veţi avea pachete, scrisori, vorbitor, pâine câtă puteți mânca ...„Răsplata stăpânirii a fost însă alta: au tras în plin în deținuții din colonie şi au acordat permisii ostașilor care executau crimele.
După peste doi ani de regim de exterminare, tot ca răsplată pentru munca depusă, deținuții au fost puşi în lanțuri, bolnavii scoși din infirmerie şi trimiși spre necunoscut. În frunte îl aveau pe Vili Popescu cu 39—40 grade temperatură, omul ce purta în spate greutatea lagărelor rusești. Au ajuns la colonia de muncă forțată Valea Nistrului.
De la Baia Sprie, alţi deţinuţi au fost trimişi, tot ca pedeapsă, în iadul de la Cavnic.
Moartea lui Stalin din anul următor (1953) a produs mari mișcări în lumea deținuților politici de pe Canalul Morții. O parte din cei plecați de acolo spre închisorile din Transilvania au ajuns şi la minele de plumb.
Despre moartea călăului omenirii au fost informați şi cei din subteran. Popa Floricică, țăran din Vrancea, a fost primul care, aflând, a colindat orizonturile anunțând celor chinuiți această mare veste. Administrația, care avea ochi şi urechi peste tot, a auzit. La ieșirea din șut, Popa Floricică era așteptat de locotenentul politic Pintea, care 1-a luat la întrebări:
— De unde știi că a murit Stalin?
— Cum, va să zică e adevărat? A murit? a răspuns foarte liniștit deținutul.
— Cine ţi-a spus?
— Am visat azi noapte că a murit Stalin şi le-am spus la toţi visul, iar acum dumneavoastră îmi confirmați că este realitate.
Cu toate că a fost pedepsit la carceră, cu mâncare redusă, Popa Floricică şi-a susținut până la capăt „visul”, care, de fapt, era al întregii omenirii.
Alt mijloc de teroare a fost bătaia, izolarea şi carcera. S-au făcut 2 carcere de 50/50 cm, căptușite cu sârmă ghimpată, şi alte 6 de 40/40 cm. Dintre cei care „au bătut recordul” a fost Borcea Ovidiu, care a stat 136 zile în carceră de două ori câte 30 de zile consecutiv.
Izolarea în celule de penitenciar mergea până la 6 luni; injuriile, amenințările, la care se adăugau izolările, au creat o atmosferă insuportabilă. Toți strângeau din dinți şi așteptau. Așteptau ceva care să-i ușureze de această povară insuportabilă.
A sosit 7 nov. 1954. Ora prânzului, deținuții treceau din țarcul dormitoarelor în cel în care se găsea cantina. Gardianul care-i însoțea a început să strige într-o limbă care numai românească nu era: ,,înapoi, porcilor!” Câteva secunde de nedumerire, pentru ca apoi scânteia înăbușită de noi şi noi suferințe şi dureri să declanșeze incendiul așteptat de mult. În frunte erau Niki Tanovicianu, conferențiar universitar, şi avocatul Gică Pascu. Cel mai tânăr, Borcea Ovidiu, de 22 de ani, din fruntea coloanei a strigat: „Toată lumea înapoi la baracă, în grevă. În grevă toţi, imediat!” Nimeni n-a ripostat. S-au întors la baracă, iar la ușa țarcului a fost așezat țăranul bănățean Serafim. Dintre greviști, 20 au fost puși în lanțuri şi ținuți 7 zile izolați în beci, în grevă. Printre ei au fost: Serafim, Borcea Ovidiu, doctor Marcoci Sergiu, legat în lanţ cu Paul Lăzărescu, Pavel Mihailovici, student la medicină, împreună cu fratele lui, doctorul I. Veselovski, originar din Arad; studentul Soare Ion, Matei, un elev de 16 ani de la liceul „Traian” din Turnul Severin, ing. Costache C.
Pentru a nu stagna producția, deținuții care lucrau la birourile administrației, maiștrii şi informatorii au fost scoși şi duși în mină. Din această josnică categorie au făcut parte: Steanţă Dumitru, căpitanul Petrescu, Başotă, Kleng Iuri, Cojocaru Alex, Rogojeanu, fost căpitan.
După șapte zile au venit procurorii, care au luat declarații de la greviști. Tot timpul paza coloniei a fost întărită.

La jumătatea lunii noiembrie, 80 de deținuți au fost puși în lanțuri şi trimiși la Oradea. Cei care au rămas la Baia Sprie au avut aceeași soartă. Epuizați, bolnavi, au revenit în lanțuri în închisori, fără a se ţine seamă de munca ce o depuseseră.
Situația nu s-a îmbunătățit. Pentru cei ce depășeau norma, administrația a aprobat, în primăvara anului 1956, primirea de pachete cu alimente în greutate de 3 kg.
De Paștele aceluiași an au încercat să intimideze deținuții, izolând pe preoți. Imediat, o mare grevă s-a declanșat. Ofițerul politic, pentru a-i determina să înceteze, a dat la masă friptură de vacă. Acțiunea de protest a continuat. Atunci ofițerul politic a dat foc la pachetele de alimente venite cu poșta şi a dat ordin să se aducă o căruţă cu 500 lanţuri.
Deținuții singuri şi le-au bătut la picioare, după care au fost coborâţi în abataj, unde se găseau preoţii. Acolo în subteran s-a celebrat o „înviere” de neuitat, la care deținuții s-au înfrățit în lanțuri. Solidaritatea lor a reușit să rupă cătușele sufletești şi să trezească demnitatea celor sortiți distrugerii.
Printre cei de aici s-au numărat: — inginerul Constantin Costache —arh. Nicolae Goga — arh. Joja, fratele academicianului —ing. Ion Bujoiu, fost ministru, care a fost repartizat să lucreze ca deținut la biroul tehnic, a contribuit la frânarea şi menținerea unor norme acceptabile, cu toate eforturile făcute de unii deținuți pentru a le depăși (ex. Zotu Gh.).
Trebuie menționat că lucrările la orizonturi erau executate sub supravegherea civililor. Merită evidențiat faptul că măiestrul Schulz de la orizontul 13, deşi ungur, a avut o comportare demnă, nefăcând deosebire între cei arestați şi cei de afară, căutând să fie corect şi înțelegător în fața muncii foarte grele la care erau supuşi”.

COLONIA DE LA MINA VALEA NISTRULUI

Alt loc de muncă, alte suferințe. Colonia era mai mică, însă cu condiții foarte grele. Conducerea o avea ofițerul Trofim, care reușise să-şi creeze o adevărată caracatiță de informatori.  În 1954, ca o coincidență, în aceeași zi cu o altă încercare de evadare de la mina Cavnic, un grup de deținuți au încercat să fugă.

După acest eveniment, în colonie teroarea s-a dezlănțuit: bătaie, perchiziții permanente, mâncare proastă, milițienii urmăreau munca în galerii, bolnavii erau scoși din infirmerie.
Nemulțumirea deținuților creștea odată cu înrăutățirea de la o zi la alta a condițiilor de viață. Hotărârea lor de a înfrunta pe călăi devenea de neclintit.
Într-o bună zi din septembrie, câțiva au refuzat să mai iasă la lucru. Informatorii au alarmat pe ofițerul politic că sunt mulți care vor să se solidarizeze cu cei ce nu intră în mină.
Trofim, ofițerul politic, a cerut telefonic instrucțiuni. Probabil a obținut satisfacție, pentru că a venit în colonie şi a ordonat adunarea tuturor deținuților.
Pe o listă au fost citite peste 50 de nume:
— Ambrozie Traian, judecător, — Bej Teodor, preot;
— Bălănescu Gabriel, ziarist, — Ciubreag
— Ciobanu, ofiţer, — Criveanu Mircea, ofiţer;
— Diaconescu Ion, inginer; — Dumitrescu Luca, avocat, — Firu, maior; —Grebeanu N., preot; Gabrilescu;
— Mazilu Alex., contabil; —Moisiu Dumitru, doctor;
— Mazăre Nicolae, — Moruzi Alecu —Nicula Stelică;
— Petrasievici Cornel., doctor —Pastramagiu Aurel;
— Popescu Wilhelm ,avocat din Târgovişte; —Popescu P., colonel; —Pometcu Marcel, student, —Purnichescu, muscelean;—Tetea; —Unguraşu Gheorghe; — Vlădoianu Ştefan;.
Cei citați, fără să mai discute cu ceilalți, au predat imediat tot ce aveau la magazie şi au ieşit la poartă, unde-i aştepta o căruţă cu lanţuri şi cătuşe.
După trei ani de muncă, într-un regim de exterminare, un nou lot pleca spre închisoare, de data aceasta în lanțuri. La Aiud li s-au desfăcut numai cătușele. Lanțurile de la picioare le-au purtat șase luni, timp în care n-au primit niciun fel de îngrijire medicală. O singură dată pe lună le erau date jos pentru a putea face 3—4 minute baie, fie cu apă rece, fie cu apă fierbinte.
Dacă n-au reușit să-i distrugă la mină, trebuia să-i omoare aici prin orice mijloc.

COLONIA CAVNIC

Prin această colonie, alcătuită din șase barăci așezate în mijlocul satului, atât de bine izolate încât nu știai unde te găsești, cu o capacitate de 500 —600 persoane, au trecut câteva mii de deținuți cu pedepse mari şi pedepsiți trimiși de la Canal. Munca se efectua la Orizontul Sfântului Gheorghe, deoarece la Sfânta Tereza, din cauza căldurii de 42 de grade, nu se mai putea lucra.
Comandant era un ţigan, poreclit Danciu, o brută ca de altfel toți cei care conduceau munca forțată.
Condițiile au fost dure, nu numai în ce privește munca, ci şi viața după ieșirea din mină. Pentru îmbunătățirea situației, au avut loc nenumărate greve şi proteste. Peste toate acestea, unii cu riscul vieții au evadat încercând să-şi câștige libertatea.

SURSE: LECȚIA DE ISTORIE, WIKIPEDIA, EROII REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE NR. 30